Politicianul român nas în nas cu „door to door”

„Voi face campanie door to door”.

E propoziţia preferată a oricărui candidat la alegerile parlamentare din noiembrie, căruia pesemne euforia visului de a ajunge / rămâne în Parlament i-a luat minţile (câte-o avea). Altfel nu-mi pot închipui cum un om responsabil, cu oareşce simţ al realităţii, poate să spună la mijlocul lunii septembrie că va merge din uşă-n uşă pentru a-i convinge pe alegători să pună ştampila pe numele său. Te apucă şi râsul când îi vezi aşa zglobii pe la diverse emisiuni televizate, răspunzând cu o seninătate adorabilă la întrebarea „Cum v-aţi gândit să faceţi campanie?” – „Door to door”.

Probabil s-au îndrăgostit de expresie, le gâdilă timpanul aceste silabe şi nu mai fac uz de fărâma de raţiune care zace, mai mai să sucombe.

Păi cum Dumnezeu poate fi un candidat la Senat (îndeosebi) atât de naiv – ca să folosesc cea mai cuminte descriere – încât să creadă că poate poposi la uşa tuturor alegătorilor din colegiul său, va sta de vorbă cu fiecare, le va asculta păsurile şi se va strădui să-i convingă de faptul că el e cel mai potrivit candidat? Pentru un colegiu senatorial care are, să spunem, 40 de localităţi, o asemenea performanţă ar atrage invidia lui Superman, Batman, Captain Planet şi oricare alt erou legendar. Dar deh, aiuritul cu pretenţii „parlamentăreşti” şi potenţe supraomeneşti crede că poate face asta. Sau ne minte cu virtuozitate şi pedanterie rasată că se poate. Pentru că, să fim serioşi, dă bine să apari în faţa camerelor tv, cu burta-n gât şi gramatica limbii române abandonată în şcoala primară şi să spui : „door to door”.

Ba pariez că mulţi vor spune asta şi pe la jumătatea lui noiembrie, confirmând, încă o dată dacă mai era nevoie, că politica nu-i pentru orişicine. Tre’ să ai nişte argumente puternice pentru a putea pătrunde în casta exclusivistă a făuritorilor de legi şi ordonanţe. Iar simţul realităţii, simţul ridicolului, bunul simţ reprezintă tot atâtea piedici în calea afirmării pe această scenă.