Sunt prost, am bani, deci nu sunt prost!

Iunie 25, 2008

O fată pieptănată geometric obscur, cu şuviţe galbene şi verzi în părul castaniu, iese cu un zâmbet iliescian din sala de examen. Se vede treaba că proba orală de limba română nu i-a dat multe bătăi de cap. Deh, aşa e când înveţi pe rupte.
În faţa ei apar un microfon şi o cameră de luat vederi: Cum a fost examenul? – „Ăăă, a fost suuuper bine. Am luat 10. Mi-a picat ceva de..cum îi zice..pff…nu mai ştiu, da’ am băgat şi de Mioriţa şi..a fost bine. A fost o tematică care a fost destul de accesibilă. Mi-ar place ca şi colegii mei să aive acelaşi noroc ca mine”.

Dă din cap elegant, mulţumeşte la rându-i pentru interviul care, cine ştie, o va propulsa  la vreo catedră de lingvistică, şi aleargă zbierând pe holurile liceului către amicii dornici de amănunte.

Alt liceu, alt elev, alt hol.  – Ce-ai făcut? E foarte supărat. A luat opt. Zice că atât merita. Nu acoperise toate subiectele, nu făcuse meditaţie din lipsă de bani…în fine..era o notă justă. – Şi atunci de ce eşti supărat? – „Am avut colegi care citeau pe silabe, cu degetul pe carte, asta în cazurile fericite în care ştiau să citească. Au luat 10 şi mi-au zâmbit ironic în nas. Ceva de genul: Să te-nveţi minte, prostule, să mai studiezi! O s-ajungi la vaci cu cartea ta! Şi apoi au plecat să bea în cinstea reuşitei. Eu mă duc să repet pt. probele următoare.”

În acest timp, la televizor, domnul Cristian Adomniţei aberează cu o retorică de invidiat despre cum va tăia şi va spânzura în stânga şi-n dreapta pe cei care înşală „sistemul”. Pe holul primului liceu, hohote de râs. A mai luat cineva 10 sau l-or fi auzit pe ministru? Amândouă?


Editorial

Iunie 23, 2008

Într-o ţară perdantă, toţi sunt câştigători!

S-au terminat alegerile şi, odată cu ele, chinul de două luni al celor care şi-au mobilizat toată forţa, ambiţia, iscusinţa şi inteligenţa (sâc!) pentru a le tranşa în favoarea lor. Drept pentru care, acum vorbim despre câştigători, pentru că, nu-i aşa, perdanţii nu interesează pe nimeni.

Stai! Care perdanţi? A văzut sau auzit cineva pe vreunul din liderii marilor partide supărat după cele două tururi? Ei aş! Cum, Doamne iartă-mă, să fii supărat când câştigi? Poftim? Nu se poate să câştige toţi? Iar greşeşti, cititor cârcotaş care nu eşti pus la curent cu aritmetica politică şi faci calculele anapoda. Ba se prea poate să câştige toţi, conform principiului einsteinian reconfigurat: „Nimeni nu pierde, toţi câştigă”.

Mda. Curios lucru cum un scrutin electoral poate avea atâţia câştigători şi nici un învins. Pentru că n-am văzut nicăieri, pe nici un post de televiziune, în nici o pagină de ziar, vreo mutră de politician care să nu clameze victoria recent încheiatelor alegeri. Vorbim, desigur, de partidele care au „sărit” pragul de 5%, pentru că celelalte, indiferent dacă au în spate o întreagă istorie (cazul PNŢCD) sau doar 1-2 ani (PIN, UPSC), nu contează.

PSD a câştigat alegerile? – Normal că le-a câştigat. Ce întrebare mai e şi asta? Uitaţi-vă şi dumneavoastră cât aveam la europarlamentare şi cât avem acum. Suntem, evident, pe un trend ascendent. Suntem partidul No. 1.

PD-L a câştigat alegerile? – Mai încape îndoială? Le-am câştigat fără drept de apel. Uitaţi-vă şi dumneavoastră cât aveam la localele din 2004 şi cât avem acum. Nu cred că poate contesta cineva victoria noastră.

PNL a câştigat alegerile? – Pfff…fireşte. Uitaţi-vă şi dumneavoastră că scorul de acum e cel mai bun din ’90 încoace. Poate cineva să ne contrazică? Noi suntem adevăraţii învingători.

Dar UDMR ce-a făcut? – A câştigat, normal. Faptul că am avut atâtea convulsii şi zbateri în interiorul „maghiarimii române” nu ne-a împiedicat câtuşi de puţin să obţinem aceleaşi rezultate constante. Rezultate pe baza cărora vom fi iarăşi cireaşa de pe tort, dinţii de la greblă, bomboana de pe colivă. adaosul fără de care nimeni în ţara asta, oricât de român ar fi, nu poate guverna.

Iată cum, alegerile locale Iunie 2008 înregistrează un record de învingători. Că fiecare se raportează la altceva, la ce-i convine, deja nu mai contează. Ba mai mult, pe logica asta o să ne trezim că şi un partiduleţ cvasi-inexistent care acumulează un „record” de 0,1% se va proclama drept marele câştigător al acestor alegeri: „Ultima dată aveam 0%, acum 0,1. Am câştigat fără doar şi poate”.

Ei bine fraţilor, da! Acesta este tristul adevăr al realităţii politice cotidiene: Într-o ţară perdantă, toţi sunt câştigători.


Editorial

Iunie 20, 2008

Ne vedem mâine…în 2012

Tot citind diverse bloguri şi site-uri mai mult sau mai puţin politice, am avut ocazia de a lua cunoştinţă în această campanie de varii opinii, convingeri, frustrări, exprimări concrete, vagi, pesimiste, optimiste, de dreapta, de centru, de stânga, roşii, verzi, portocalii, galbene, curcubeice, difuze, confuze, ursuze. Pe toate le-am găsit coagulate într-un comentariu de „bloger”, pe care l-am cosmetizat şi-l redau aici. Este vorba de modul „provincial” în care înţeleg partidele din provincie să închege o campanie electorală.

În România, partidele politice trăiesc doar câte trei luni o dată la patru ani. Şi asta deoarece, cu trei luni înainte de startul campaniei electorale, învie fiecare filială.

După ce au stat în adormire timp de patru ani, organizaţiile locale aprind lumina la sediu, şterg de praf telefonul fix şi se pun pe treabă. Nu-i uşor lucru să munceşti în două luni tot ce nu ai făcut ani de zile.

E momentul în care, pe lângă secretara sau secretarul partidului (nu secretarul general, ci acela care face cafeaua), îşi fac apariţia preşedintele, senatorul sau deputatul (după caz) şi şeful campaniei (ăla care a mai fost şi acum patru ani). Sunt stresaţi….”E de muncă, dom’le! Hai să facem repede lucrurile şi apoi scăpăm!”, se încurajează ei.

Instinctual, recurg la aceleaşi „proceduri”:

– Se ia la puricat registrul cu membri, se verifică lista cu oamenii de bază din partid, care sunt chemaţi apoi de urgenţă la sediu. Ăştia sunt „caporalii” electorali, cei care au mai ajutat şi acum patru ani, cu meserii diverse, vârste diverse, dar fără vreun interes material anume.

– Sunt chemaţi în ajutor tinerii. „Să vină tinerii! Unde sunt tinerii? Cum? Nu mai avem tineri? Mai sunt 27? Păi să vină, chiar şi 27! Facem un chef, le promitem ceva, dar să vină! Şi să mai aducă pe cine ştiu ei”!

– Se face lista cu posibilii sponsori. „Auzi, Vasile, salut, mă, băiatule! Cutărescu sunt, de la partidul X, hai mă, ajută-ne acum că e campanie!” (dacă partidul e în vână, sponsorii deşartă într-o fundaţie sau la partid bănuţii. Dacă partidul e pe spate, se apelează la economii, inclusiv credite personale).

Boooon! Hai că ne-am descurcat rezonabil! Cât mai e până la campanie? 6 zile??? „Dom’ director, băiatu’ dumneavoastră nu ne-ar putea face nişte afişe, aşa, mai electorale? Haideţi, vă rugăm, să ne dea o mână de ajutor că el se pricepe şi ştie să facă asta în programul ăla de calculator! Măcar să nu mai dăm banii la alţii”!

„Unde e băiatul ăla blond care ne-a făcut „programul politic” în 2004? Ah, tu eşti! Bravo! Măi băiete, ia fă tu până mâine încă unul, mai bagă cu străzile, pune un parc pentru skateri, ceva cu poluarea şi un pod suspendat, două monumente şi gata! Adu-l!

Şi sediul începe să vibreze. Se simte sângele clocotind, nervii se întind la maximum, e un du-te vino continuu…calculatoarele zbârnâie, tastaturile nu se mai opresc din ţăcănit: Partidul trăieşte! Răbdarea e pusă la grea încercare…”incompetenţii ăştia nu sunt deloc trup şi suflet pentru culorile noastre. Trebuie să promovăm alţii…la anu’, că acum nu mai avem când”.

Vibraţia devine scuturătură. E duminica alegerilor: ba se fură, ba vom pierde, ba mi-e frică de fraude, ba să stăm calmi până la orele 9, ba să îi mai sunăm o dată pe prietenii de la statistică.

E seară. Emoţiile cresc. Candidaţii apar la sediu, traşi la faţă. Se aşează încet pe scaune şi îşi pironesc privirile pe ecranele televizoarelor, în aşteptarea ştirilor. „Dacă la Bucureşti câştigă ăia ne ajută şi pe noi, dacă vor câştiga ăilalţi, ne-am ars!” – se gândesc ei, febrili, urându-şi în suflet succes, Doamne ajută, scuipându-şi în sân şi rostind o rugăciune.

E 4 noaptea. Fălcile troznesc, se fumează în draci. Candidatul la primărie nu a câştigat. Toţi vorbesc în şoaptă: Nu e corect! Ne-au furat, mama lor de hoţi! Ce-i drept nu ne-a ajutat nici Bucureştiul! Asta e..bine că a ieşit consilier local. Mai una, mai alta, tot mai iese ceva!

E 4 noaptea. Gata…am câştigaaat! Uraaaaaaaa! Vezi ce înseamnă să munceşti pe rupte? Nu ca alţii. Noi stăm de două luni pe baricade. Bine că s-a terminat cu bine. De-acum să vadă ei. Le-arătăm noi cine are puterea! 

Hai acasă, c-am obosit. Ne vedem mâine…în 2012!


Iunie 20, 2008

A apărut nr. 28 al săptămânalului „Semnal de Dâmboviţa”.

Din cuprins:

Editorial: Ne vedem mâine…în 2012;

– Liberalul Silviu Tănase îl acuză pe preşedintele Consiliului Judeţean Dâmboviţa: „Florin Popescu m-a făcut gunoi, prost şi incompetent”;

– Ion Stan, preşedintele PSD Dâmboviţa: „România a devenit bazarul Europei în care se pot cumpăra de la oameni, conştiinţe şi voturi”;

– Liderii PNL D-ţa nu riscă să piardă o „piesă” de calibru a partidului: „Măsuri în cazul Bădău? I-am iertat toate păcatele”;

– Gheorghe Florea, PNŢCD D-ţa: „Edilii de azi nu se pot considera aleşi. Ei şi-au cumpărat voturile”;

Penitenciarul Mărgineni – protest la înălţime;

Petre Coman, primarul comunei Răzvad – trimis în judecată de DNA;

S-a modificat termenul limită până la care se pot depune cererile de sprijin pentru zootehnie.


Editorial

Iunie 12, 2008

   Proiecte ne trebuie nouă, mă, incompetenţilor ?

   Candidatul X la funcţia de primar al comunei y încearcă să-şi promoveze oferta electorală. E tânăr, intrat de curând în politică, are un program închegat, bine fundamentat, de care e foarte mândru. A muncit la el trei ani de zile. A identificat problemele pe care le are comuna şi a găsit soluţii viabile pentru rezolvarea acestora. Soluţii pe care abia aşteaptă să le împărtăşească electoratului, convins fiind că vor fi întâmpinate cu entuziasm şi se vor bucura de tot sprijinul. Pare a şti foarte bine ce are de făcut. Un singur lucru nu ştie: alegătorul român şi, în general, electoratul neaoş românesc e atipic, e altfel decât „la alţii”.
   Aşa se face că întâlnirea politicianului cu alegătorul său îi pricinuieşte celui dintâi o surpriză de proporţii. Nici nu apucă să deschidă bine gura şi primeşte primul croşeu: „Ceeee??? Asfaltări? Canalizări? Infrastructură? Fonduri nerambursabile? Hai dom’le, mai scuteşte-mă! De-astea am mai auzit. Zi mai bine ce dai. Că ăla de la partidu’ ălălalt m-a mânjit cu vreo 5 kile de zahăr şi 2 sticle de whisky. Din ăla scump, să ştii. Deci? Tu cu ce vii la înaintare?”
   Candidatul nostru, luat evident prin surprindere, îşi revine cu greu din „pumni”. Încearcă timid să-şi regăsească tonul şi reia „oferta electorală”. Singura pe care o are: aceleaşi canalizări, aceleaşi fonduri, aceleaşi drumuri, aceeaşi infrastructură, aceeaşi implacabilă şi bizară indiferenţă din partea votantului. El se uită în gura politicianului şi nu aude nimic. Îl ascultă şi nu (vrea a) pricepe nimic. El ştie una şi basta: „Ce dai?”
   Omul nostru, politician de bun simţ (rara avis, dar nu o utopie), cu ambiţie şi dorinţă sinceră de face lucruri mari pentru localitatea cu atâtea probleme insistă ca un catâr în încercarea de a-l convinge pe elector că o astfel de metodă perfidă cum este acea a împărţirii pungilor cu alimente nu este legală şi nu reprezintă un argument solid pentru a oferi votul acelui partid. Încercările sale sunt însă sortite eşecului. Ba mai mult, cetăţeanul care duminică va „tăia şi spânzura” cu ştampila, devine iritat de îndărătnicia şi „zgârcenia” cu care are de-a face: „Băăă, vă credeam mai oameni, da’ văd că aveţi şoriciu’ gros. Păi în halu’ ăsta mai câştigaţi voi alegerile când mi-oi vedea eu ceafa. Hai că v-am pupat! Mă duc să beau o bere la Marinică la bar. O dă ăla de la partidu’ ălălalt. Deh, ştie omu’ cum să-şi facă o campanie, nu ca voi, cu proiecte şi bălării de-astea. Incompetenţilor!”.

   Pasajul de mai sus, v-aţi convins şi singuri reprezintă chintesenţa acestei campanii electorale. O campanie al cărei slogan poate fi oricând: „Ce proiecte? Ce-asfaltare? Un whisky şi la mai mare!”


Iunie 12, 2008

A apărut numărul 27 al săptămânalului „Semnal de Dâmboviţa”.
Din cuprins:
– Editorial: Proiecte ne trebuie nouă, mă, incompetenţilor;
– Protocol de colaborare PSD – PNL Dâmboviţa;
– Adrian Năstase: „Am spus-o de la început: Decizia candidaturii lui Teodor Vasiliu la Primăria municipiului Târgovişte nu a fost foarte bună”;
– Crimă în campania electorală: Un simpatizant PD-L a fost înjunghiat mortal la Dragomireşti;
– Şi-a omorât concubina, iar apoi s-a mutilat;
– Jozsef Pildner – zbor către cer.


Editorial

Iunie 6, 2008

Pe când? – Pe nicicând!

 

 

Primele gânduri care-mi neliniştesc neuronii la puţin timp după ce s-au anunţat rezultatele alegerilor de la 1 iunie, reprezintă, de fapt, o serie de întrebări al căror răspuns îl aştept încă. Asta dacă nu cumva răspunsul e cel pe care o voce nesuferită şi fatalistă mi-l sugerează după fiecare interogaţie.

 

Pe când o asumare cu responsabilitate şi tărie de caracter a pierderii unor alegeri?

Pe când o ieşire demnă în faţa presei la anunţul că rezultatele îţi sunt defavorabile?

Pe când o înlocuire a tradiţionalului şi mult uz(it)atului „Ne-au furat” cu mult mai apreciatul „Au fost mai buni sau, dacă n-au fost ei mai buni, cert e că am fost noi mai slabi”?

Pe când lipsa de patetism şi de ridicol în astfel de situaţii?

Pe când lipsa de aroganţă la aflarea rezultatelor „de bine”?

Pe când o adaptare exactă şi realistă la exigenţele şi rigorile electoratului?

Pe când oaia din curtea proprie va avea prioritate faţă de capra vecinului?

Pe când o campanie în care disputa pe proiecte să iasă învingătoare şi să nu mai fie călcată în picioare de pixuri, brichete, găleţi, ulei, zahăr, whisky şi prezervative?

Pe când o justificare pertinentă a sumelor imense de bani folosite în campanie?

Pe când lipsa a 17 straturi de afişe pe un panou?

Pe când un vot necumpărat, într-un fel sau altul?

 

Pe când?

– Pe nicicând.