Al naibii popor român că nu te gândeşti la binele stăpânilor tăi!

Octombrie 21, 2008

Sunt fascinat de omnipotenţa bugetară din perioadele electorale. Pe cuvânt de onoare. La ce mă refer?

De câte ori, în cursul etapelor de câte patru ani de guvernare, diferite categorii sociale şi-au cerut, pe bună dreptate, de altfel, drepturile? Profesori, medici, funcţionari publici, ceferişti, taximetrişti, toţi au ieşit la un moment dat în stradă, în perioadele ce umpleau „golul” dintre un scrutin electoral şi altul. Ce se întâmpla de fiecare dată? Păi, Guvernul, în nemărginita-i prudenţă şi înţelepciune, negocia, se tocmea, cântărea ore, zeci de ore, nopţi şi zile până să pună un 2-3% la salariile sau pensiile – şi-aşa mizerabil de mici – ale „răsculaţilor”. Iar aceştia se întorceau la casele lor spăşiţi, convinşi de pledoaria impecabilă a vreunui ministru cum că „bugetul nu poate suporta la acest moment creşteri mai mari de-atât”.

Ei bine, situaţia se schimbă radical în anul electoral, mai precis cu vreo 6 luni înainte de alegeri. Zgârciţi fără noimă până atunci, ocupaţi să-şi agonisească bani albi cu care să-şi imaculeze eventualele zile negre, politicienii, guvernanţii şi, în general, stăpânii „boborului” par să fi descoperit brusc virtutea milosteniei şi împart fonduri ce apar de niciunde. Dintr-o dată, limitele bugetare de care, timp de trei ani şi ceva, se văitaseră lacrimogen miniştri, devin…nelimitate. Nimic nu mai pare de neîndeplinit, orice păs se poate rezolva, totul este realizabil, iar Guvernul devine un fel de Bancă edenică ce împarte în stânga şi-n dreapta laptele şi mierea biblice tuturor celor care, peste puţină vreme se vor trezi cu ştampila de vot în mână.

Au nevoie profesorii de majorări salariale? Păi de ce să ne încurcăm cu 5-10-15%? Hai direct cu 50 de procente, să ne ţină minte câtă viaţă-or avea (sau măcar până la urnă). Pensionarii vor pensii mai mari? Hai să le dublăm că avem de unde! Şi tot aşa, pe un trend deja împământenit, cadouri electorale absolut dezinteresate (sîc!) zboară peste neaoşa noastră patrie, într-un context general de extaz patriotic.

Toate bune şi frumoase, dar totul are un preţ şi vrem să ştim cui îl plătim. Şi acum apare confuzia. Pensia s-a mărit, salariul s-a mărit, ajutorul social s-a mărit, dar cine-a fost Moş Crăciunul electoral? PSD? PNL? PD-L? UDMR? PRM?

Ei, cum cine? Toţi, dar absolut toţi au contribuit la această revărsare de belşug peste români. Şi uite-aşa se face că, la cinci minute după ce Tăriceanu ne explică pedant că Guvernul liberal a mărit pensiile, Mircea Geoană perorează pe un alt post cum că numai la presiunile PSD s-a întâmplat asta şi că altfel n-am mai fi avut ce povesti. Într-un studio alăturat, eternul şi fascinantul Theodor Stolojan ne ţine pe toi în priză cu al său discurs efervescent despre rolul PD-L în toată dărnicia asta electorală. Ba şi Vadim se pare că a avut o contribuţie decisivă, pe care se grăbeşte s-o expună fastuos între cei patru pereţi ai unei televiziuni domestice care s-ar putea numi mai degrabă „Elodia TV”.

Aşadar, toţi au mărit pensiile, salariile, ajutoarele sociale şi toate cele. Punct…Stai puţin….Ce? E criză economică? Păi cine poartă răspunderea?

Şi brusc, morişca asumării aplauzelor pentru belşugul de mai înainte se blochează şi începe a se învârti în sens invers: Vadim nu, Stolojan nu, Geoană nu, Tăriceanu nici atât. Păi cine-a mai rămas? Aaaa, profesorii, medicii, funcţionarii publici, ceferiştii şi taximetriştii. Da, nenorociţii ăştia sunt de vină pentru că au acceptat 100 de lei în plus fără să se gândească la repercusiunile acestor apucături hrăpăreţe.

Al naibii popor român că nu te gândeşti la binele stăpânilor tăi!

 


Zâmbetul electoral sau cât de folositoare e igiena orală

Octombrie 15, 2008

Nimic nu-mi provoacă o mai apăsată şi deranjantă stare de vomă decât sufocantele apariţii senine, luciferice, luminoase până la orbire ale candidaţilor în campania electorală.

Dincolo de promisiuni neonorate, dincolo de faptul că nu i-am văzut de acum patru ani, dincolo de tupeul mustind a dispreţ pe care-l au de a da ochii cu alegătorii, candidaţii noştri mai au ceva – o aură hollywood-iană: sclipiri în ochi, roşeaţă în obraji şi mai ales un zâmbet larg, paralizat şi paralizant, care ar trebui să devină amprentă electorală.

Unde există posibilitatea unei băi de mulţime apare şi candidatul x, afişându-şi molarii şi premolarii electorali. De ce, Doamne iartă-mă, or zâmbi atâta aceşti maeştri ai igienei orale, încă nu mi-am dat seama. Poate pentru că salariul minim pe economie se evaporă cu ocazia primei vizite la alimentară? Poate pentru că ţăranul cu care stau de vorbă nu-şi mai poate munci pământul din cauză că statul râde de el cu o subvenţie ce ţine loc de hârtie igienică? Poate pentru că mama care are lacrimi în ochi nu-şi poate trimite copilul la şcoală, neavând bani de uniformă şi rechizite? Poate pentru că studentul din faţa lor le povesteşte cum, din bursa de studii pentru care a trudit un semestru, şi-a permis „luxul” de a-şi cumpăra o carte din cele 10 obligatorii de pe semestrul viitor? De ce afişează politicienii acest zâmbet cretinoid, împietrit pe moaca de actori plătiţi regeşte? E şi asta vreo metodă de comunicare politică? Să zâmbeşti la necazurile celor cărora le cerşeşti votul? De fapt, la câtă nesimţire zace pe băncile Parlamentului, întrebările de adineauri devin retorice.

 

P.S: Un singur lucru încă. Le-aş sugera marilor companii producătoare de pastă de dinţi să ia în serios campaniile electorale. Un rânjet neaoş de senator sau deputat le-ar tripla încasările instantaneu.