Politicianul român nas în nas cu „door to door”

Septembrie 15, 2008

„Voi face campanie door to door”.

E propoziţia preferată a oricărui candidat la alegerile parlamentare din noiembrie, căruia pesemne euforia visului de a ajunge / rămâne în Parlament i-a luat minţile (câte-o avea). Altfel nu-mi pot închipui cum un om responsabil, cu oareşce simţ al realităţii, poate să spună la mijlocul lunii septembrie că va merge din uşă-n uşă pentru a-i convinge pe alegători să pună ştampila pe numele său. Te apucă şi râsul când îi vezi aşa zglobii pe la diverse emisiuni televizate, răspunzând cu o seninătate adorabilă la întrebarea „Cum v-aţi gândit să faceţi campanie?” – „Door to door”.

Probabil s-au îndrăgostit de expresie, le gâdilă timpanul aceste silabe şi nu mai fac uz de fărâma de raţiune care zace, mai mai să sucombe.

Păi cum Dumnezeu poate fi un candidat la Senat (îndeosebi) atât de naiv – ca să folosesc cea mai cuminte descriere – încât să creadă că poate poposi la uşa tuturor alegătorilor din colegiul său, va sta de vorbă cu fiecare, le va asculta păsurile şi se va strădui să-i convingă de faptul că el e cel mai potrivit candidat? Pentru un colegiu senatorial care are, să spunem, 40 de localităţi, o asemenea performanţă ar atrage invidia lui Superman, Batman, Captain Planet şi oricare alt erou legendar. Dar deh, aiuritul cu pretenţii „parlamentăreşti” şi potenţe supraomeneşti crede că poate face asta. Sau ne minte cu virtuozitate şi pedanterie rasată că se poate. Pentru că, să fim serioşi, dă bine să apari în faţa camerelor tv, cu burta-n gât şi gramatica limbii române abandonată în şcoala primară şi să spui : „door to door”.

Ba pariez că mulţi vor spune asta şi pe la jumătatea lui noiembrie, confirmând, încă o dată dacă mai era nevoie, că politica nu-i pentru orişicine. Tre’ să ai nişte argumente puternice pentru a putea pătrunde în casta exclusivistă a făuritorilor de legi şi ordonanţe. Iar simţul realităţii, simţul ridicolului, bunul simţ reprezintă tot atâtea piedici în calea afirmării pe această scenă.


„Prost e cine dă, nu cine cere”

Septembrie 12, 2008

Ştire: „Piaţa imobiliară se află într-o continuă scădere de mai bine de o jumătate de an” (Săptămâna Financiară).

Speculaţie: „Piaţa imobiliară o să scadă continuu până la sfârşitul anului” (Business magazin).

Fapt: „Vând apartament, două camere, nedecomandat, nici o îmbunătăţire, parter, zona Select, Micro VI, Târgovişte, 30.000 euro” (Anunţ – ziar local).

Descriere: Pentru cine nu cunoaşte zona Pieţei Select, iată câteva argumente în faţa cărora nici un cumpărător de bun simţ n-ar putea rezista:

 Ferestre larg deschise cu vedere spre Distrigaz, blocurile de vis-a-vis sau tomberoanele de gunoi din apropiere. Vecini cumsecade, care nu se apucă de dat găuri decât în orele de trezvie ale liliecilor. Vecine simpatice şi elegante, care au făcut din casa scării un locaş al destăinuirilor telenovelistice lacrimogene, acompaniate firesc de câteva pungi cu seminţe. Femeia de serviciu, care s-a recalificat, înscriindu-se la rându-i în cenaclul literar „Jose Armando” şi uitându-şi îndeletnicirea de bază. Strada „Pieţei”, care la prima ploaie devine lac de acumulare. Un copac imens care se apleacă ameninţător deasupra câtorva sufragerii la fiecare rafală e vânt. Trei puradei care joacă tenis de picior cu o maşină din parcare pe post de fileu. Un cal ce pare mai degrabă un pachet de oase învelit în piele care paşte nestingherit în grădiniţa de la scara blocului. Stăpânul calului, bronzat şi el peste măsură, care vine după frumosul animal cu o bâtă de basseball pe post de bici şi-l ameninţă răcnind (deh, ca între animale) de la 200 de metri că de-acum înainte va intra la regim. Un pensionar din blocul vecin care se fiecare zi la orele 14.00 îşi scoate fruntea încreţită pe balcon şi urlă de parcă-ar avea staţie de amplificare la copii ce joacă „Flori, fete şi băieţi” la băncuţa din faţa scării. O doamnă pieptănată ştrengăreşte care, de fiecare dată când treci pe lângă ea, tresare brusc, îţi zâmbeşte languros şi-ţi explică răspicat: „Să ştii că azi sunt bine”. Cinci câini înspumegaţi care sunt un fel de „mafie” a cartierului: toată lumea-i cunoaşte, toată lumea se teme de ei.

 

Ştire: Piaţa imobiliară se află într-o continuă scădere de mai bine de jumătate de an.

 

Speculaţie: Piaţa imobiliară o să scadă continuu până la sfârşitul anului.

 

Fapt: Vând apartament 2 camere, nedecomandat, nici o îmbunătăţire, parter, zona Select, Micro VI, Târgovişte, 30.000 euro.

 

Reacţie: „Prost e cine dă, nu cine cere” – nea Mitică, strungar şi eminenţă cenuşie în timpul liber.

 

P.S: Recunosc, situaţia ilustrată e îmbibată de cel mai pur subiectivism. Asta nu înseamnă însă că nu e reală. Ba câteodată e mult mai reală decât pot sugera aceste câteva rânduri fade.

 

 

 


Mincinoşi profesionişti, demagogi desăvârşiţi, ipocriţi fără cusur…

Septembrie 2, 2008

O dată cu apropierea alegerilor parlamentare, partidele şi candidaţii, în mod aparte, îşi reglează puţin tonul, fac ceva vocalize şi încep. Să promită. Ce promit? Ooo, dar ce nu promit? Marea, sarea, cerul, pământul, raiul şi chiar iadul, pentru votanţii EMO. „Totul se promite, totul se transformă, nimic nu se refuză”, pare a fi sloganul, neschimbat nici până azi, al unei campanii electorale.

Au o chestie aparte politicienii noştri. O dezinvoltură în a minţi absolut remarcabilă, o seninătate brutală şi o stăpânire de sine incredibilă în momentul în care devin amici de-ai lui Pinochio. Nici o scăpare, nici un tremur, nici o zvâcnire. Totul se face cu un profesionalism de invidiat.

„Ce-o să faceţi dacă veţi câştiga alegerile”? – „Mii de kilometri de autostrăzi, mii de săli de sport, universităţi şi campusuri universitare în toate oraşele patriei, poduri peste Dunăre, străzi aeriene”, toate astea sunt rostite fără să se atingă geană de geană, fără muşcări de limbă, fără furnicături pe şira spinării.

„Şi ce-o să mai faceţi”? – „Gaze, apă, canalizare, asfalt”, nimic nu scapă. Totul e posibil. Da. Asta e impresia pe care ţi-o dau oamenii politici în campanie: că totul este posibil. Aduc cu ei aceste creaturi ale lui Gepetto un aer edenic de omnipotenţă care te face să levitezi. În clipa providenţială a întâlnirii cu ei uiţi de toate. Uiţi că ai pantalonii rupţi în fund; uiţi că ăla mic are acelaşi ghiozdan ponosit de şase ani de zile; uiţi că ţi-ai rupt maşina în craterele din drumul spre casă; uiţi că la inundaţii ai primit ajutoare cât să-ţi iei două covoare şi o noptieră, că la BAC ai învăţat pe rupte şi colegii de la şcoala din localitatea vecină au copiat (tot pe rupte), promovând pe note mai mari decât tine; uiţi că pensia nu-ţi ajunge nici să-ţi iei paracetamol şi aspirină atunci când răceşti; uiţi că n-ai locuri pentru copii la grădiniţă; uiţi că munceşti pe rupte 8 ore / zi pentru un salariu minim pe economie care se evaporă cu ocazia primei vizite la alimentară. Nu în ultimul rând, uiţi că timp de patru ani de zile nu i-ai văzut la faţă pe păpuşarii îmbrăcaţi elegant, care-ţi cerşesc acum votul. Uiţi toate astea, hipnotizat de silabele şi privirea demonic de sinceră cu care te încolţesc. Retina şi timpanul îţi sunt anihilate, memoria la fel. Nu mai spui decât „Da, da, aha, aha”.

Şi mai promit ceva sfinţii demagogi ai naţiunii în campaniile electorale. Promit ceea ce vor alegătorii să audă. Este, dacă vreţi, regula de aur a politicianului român. Ai nevoie de asfalt în sat? Deputatul X rezolvă problema asta. Îţi trebuie o şcoală nouă? Deputatul Y te asigură că acest lucru se va întâmpla în cel mai scurt timp. Ai nevoie să-ţi repare cineva căruţa? Senatorul Z îşi dă cuvântul că va fi primul lucru pe agenda lui după ce va ajunge în Parlament. Şi tot aşa, problemele de care te-ai lovit o viaţă întreagă, se rezolvă cât ai clipi: de la încălzirea globală şi până la plata cuielor şi şuruburilor cu care-ţi faci un coteţ de găini, politicianul aflat în faţa ta nu va precupeţi nici un efort să-ţi satisfacă doleanţele. Şi tu îl crezi. Şi eu. Şi ei.

Pentru că sunt profesionişti. Mincinoşi profesionişti. Demagogi desăvârşiţi. Ipocriţi fără cusur. Vorba unui umorist autohton: „Marea problemă e politicianului român este aceea că pare mult mai convingător când minte, decât atunci când spune adevărul”.