Hristos a înviat!

Aprilie 26, 2008


Editorial

Aprilie 25, 2008

Pentru târgovişteni, cu dedicaţie specială…

 

Mansardare şi igienizare fără număr

 

 

Pe lângă atacurile murdare, pe lângă jocul idiot de-a „du-te – vino”, având drept „balon” comunicatul de presă, dreptul la replică şi replica la drept la replică, pe lângă zâmbetele false şi încrederea (la fel de falsă) afişată drept certitudine a victoriei, (pre)campania electorală îi face pe „catindaţii” la diferite funcţii puse în joc să mai vină cu ceva: cu o sacoşă de proiecte măreţe, graţie cărora cartierul, sectorul, oraşul, judeţul, ţara, lumea întreagă vor deveni raiul pe pământ şi altceva nu. Ascultându-i, ai impresia că, dacă vor câştiga alegerile, vor implementa imediat, din vorbe, măsurile despre care turuie acum încontinuu. Mai abitir chiar decât Creatorul şi Proniatorul a toate, Care „a zis şi s-a făcut, a poruncit şi s-a zidit”.

Dar nu acesta e subiectul la care vreau să fac referire, ci proiectele în sine şi, mai ales, modul în care promotorii lor le prezintă alegătorilor.

Astfel, ascultând oferta electorală a trei dintre „actorii” politici târgovişteni, ai impresia că cineva le-a făcut vreo farsă şi le-a xeroxat acelaşi program în trei exemplare, pentru ca ei să mai adauge pe ici pe colo ceva nuanţe.

Aşa se face că, indiferent cine dintre aceştia va ieşi învingător, oraşul Târgovişte va beneficia de mansardarea blocurilor, izolarea termică a acestora, igienizarea subsolurilor, parcări supra şi subterane şi un bazin de înot olimpic. Nu glumesc deloc. Toţi vor face asta. Cel puţin aşa ne „ameninţă” săptămână de săptămână în cadrul conferinţelor de presă.

Pasajul hilar abia acum intervine. Deşi toţi au aceeaşi ofertă (care, să ne înţelegem, e OK din punct de vedere al necesităţilor oraşului), toţi se acuză reciproc de furtul acestor „idei”, proclamându-şi, fiecare, paternitatea asupra lor.

Ca atare, mansardarea a fost ideea lui Vasiliu de la care a furat-o Boriga, de la care a furat-o Tănase. Staţi, m-am încurcat. A fost a lui Boriga şi de la el a preluat-o Tănase şi Vasiliu. Nu…iar greşesc. Tănase a venit cu proiectul, iar Boriga şi Vasiliu i-au furat drepturile de autor. Sau….pff…m-am rătutit complet.

La fel stau lucrurile şi în cazul celorlalte promisiuni. Cu mici excepţii totuşi. Există în această ofertă electorală şi puncte specifice unuia sau altuia dintre candidaţi, pe care nimeni n-a „îndrăznit” să le copieze. Proiecte utopice pe de o parte şi cel puţin amuzante pe de altă parte. Astfel, în vreme ce un candidat vorbeşte despre asfaltarea totală a străzilor oraşului, un altul mai mucalit ne spune că va face ditamai tombola în mijlocul oraşului, loterie la care vor fi distribuite locuinţele sociale.

Astea da idei avangardiste. Sâc!


Aprilie 25, 2008

A apărut nr. 20 al săptămânalului „Semnal de Dâmboviţa„.

Din cuprins:

  • Editorial: Pentru târgovişteni, cu dedicaţie specială: Mansardare şi igienizare fără număr;
  • Adrian Năstase face o radiografie amplă a ceea ce se întâmplă pe scena politică actuală;
  • Florin Popescu vrea să ceară garanţii de 5 ani firmelor care asfaltează în jud. Dâmboviţa;
  • Ghe. Ana, preşedintele CJ: „Nu poţi să ceri garanţii de 5 ani atâta timp cât perioada de funcţionare este tot de 5 ani”;
  • Dumitru Barbu intră în cursa pentru Primărie;
  • Un infractor prins în flagrant pentru dare de mită, în încercarea de a-şi recupera lemnele furate;
  • Primele blocuri construite de ANL la Moreni şi-au primit locatarii;
  • Reţete româneşti de Paşti;
  • Încep lucrările pe traseul Pucioasa-Vârfuri-Valea Lungă-Moreni.

Thanks, JO!

Aprilie 23, 2008
   Nici nu-mi amintesc exact cum ne-am cunoscut. În privinţa asta, singura primă amintire clară e cea a părinţilor mei, râzând împreună cu părinţii ei, iar eu…tot ce ştiu e că mă aflam pe undeva prin casa lor. Aşa că e total irelevantă chestia asta cu…”prima dată când ne-am cunoscut”..bla bla.
   Nici nu-mi amintesc cum am devenit prieteni..buni prieteni..foarte buni prieteni. Tot ce ştiu e că m-am trezit în „relaţia” asta extraordinară, oarecum pe nepusă masă. Ca şi când, nu a existat expoziţiune şi intrigă, ci naraţiunea e o totală desfăşurare a acţiunii (nu puteam să nu-mi etalez cunoştinţele literare).
Aşa s-a întâmplat şi în cazul ăsta. Tam nesam…m-am trezit pe la ea prin curte, vara, azi o vorbă..mâine două..poimâine o oră şi de răspoimâine încolo jumătăţi de zile şi nopţi. Ce ne-or fi blestemat părinţii ei, numai ei ştiu.
Dar în felul ăsta s-a întâmplat ca eu să am primul meu prieten…o „ea”. A naibii ironie: eu, ditamai misoginul, să nu fiu în stare să-mi găsesc un nenorocit cu simţul umorului şi gramatica pusă la punct ca să-l „fac” best friend…Nenorocitul meu a fost o „ea”. Dar pe cuvânt că nu-mi pare rău.
Tot ce regret e că la ora asta nu am amintiri punctuale mai deloc..ci doar stări. Istorie nema, filosofie full.
Îmi amintesc că mereu m-am simţit în largul meu stând de vorbă cu ea..niciodată, dar niciodată, n-a fost nevoie să epatez cu mai ştiu eu ce veleităţi iluzorii care, credeam eu, m-ar fi făcut să arăt mai bine în ochii lumii. Nu. Cu ea a fost mereu o stare de relaxare atât de plăcută..încât îmi dădeam seama de asta abia când mă trezeam stând cu altcineva de vorbă…Acea relaxare pe care numai naturaleţea pură ţi-o poate da. Şi ăsta e testul crucial în care eşti sau nu plăcut de cineva: atunci când, natural fiind, nu e nevoie să-ţi iei masca de „tre’ să fiu atent ce spun”.
Ei bine, cu ea am fost mereu natural..şi m-a plăcut aşa, şi m-a lăsat să-i fiu prieten (regretă ea acum, dar  e too târziu 🙂  ). Paranteză: Îmi imaginez ce reacţii vor avea ageamiii ursuzi şi fără strop de umor care vor citi postul. Îţi dai seama, Jo, că vor crede că sunt retaradat..că scriu ca un handicapat, fără nici un rost. Băi, nenorociţilor cu moacele încruntate…vorba cântecului: „Cine are umor are, şai, la la la la la/ Cine n-areeeee, n-are”.
Uite că mă pierd în detalii. Aşa..spuneam că mereu m-am simţit în largul meu cu ea..n-a fost nevoie să camuflez nimic, să „împachetez”, să par altfel..De fapt, cred că ea m-a făcut să cred că aş fi amuzant..probabil râzând de mine, dar uite ce a ieşit..îi înjur pe săracii oameni care nu-mi gustă glumele. A râs mereu la umorul meu, mi-a înţeles mereu ironiile, ne-am înţeles mereu din priviri când vreun tâmpit de la „buştean”, luncenar sadea, spunea o idioţenie…am fost mereu, ceea ce un clişeu numeşte „pe aceeaşi lungime de undă”.
Săptămânile de vară nici nu aveau zile…sau le numeam altfel. Luni era: „când am stat de vorbă, am jucat whist, am râs, am bârfit lumea din sat, am râs, am mers la buştean, am râs, am stat de vorbă, am stat de vorbă, am râs..am râs”. Marţi era luni miercuri – marţi…cu o singură excepţie: „sâmbătă e când am fost la Disco Paradis Voineşti” şi de-acolo şi tataie pleacă râzând.
Ce era mai fain e că în fiecare vară venea mereu câte o prietenă pe la ea…şi mai fain de-atât e că m-m înţeles cu toate ok..cel puţin aveau umor…Andreea, Raluca, şi Diana – îmi amintesc despre Diana că şi-a îndreptat odată părul înainte să mergem la disco şi era foarte încântată..habar n-avea ce-o aşteaptă…aaa..şi dansa super…şi râdea la glumele mele, motiv pt care primeşte tot creditul.
Şi-mi mai amintesc ceva despre Jo…mă lăsa mereu să fiu eu umărul la care apelează atunci când vreun tâmpit o rănea..eu eram cel cu care vorbea..căruia îi spunea ce-a făcut dobitocul..cât o doare etc. Şi eu o făceam să râdă…ceea ce era pt mine mulţumirea perfectă. De fapt asta nu cred că a ştiut ea niciodată..că atunci când mă lăsa pe mine să-i spun o vorbă..o glumă proastă, în general, când credea că o ajut în vreun fel, de fapt ea mă ajuta pe mine şi făcea mai mult decât orice.
Lăsându-mă să o cunosc, m-am cunoscut pe mine; lăsându-mă să fac glume idioate, mi s-a năzărit că aş avea umor; lăsându-mă să cred că sunt bune, nu mi-am mai revenit; lăsându-mă să o ascult, mi-am dezvoltat aptitudinea asta, pe care, se pare, fetele o apreciază (Dumnezeu ştie de ce); lăsându-mă să fiu acolo…am învăţat să fac asta; lăsându-mă să fac toate astea, am aflat că le pot face; lăsându-mă să-i fiu prieten, mi-a devenit, la rându-i, unul…poate singurul adevărat; lasându-mă…nu am lăsat-o.
Am scris asta, pentru că nu cred că i-am arătat vreodată cât înseamnă prietenia dintre noi..Vezi? Pot fi şi serios…lamentabil..dar pot.
Thanks, Jo!
P.S: Dacă ai vreodată nevoie de un umăr sau o glumă proastă…
P.S. 2: Aveam postul scris de aproape o lună… am vrut să mai fac ceva dar n-am reuşit..astel că-l public abia (sau tocmai) azi.
La mulţi ani! Nu prea mă pricep la cadouri..aşa că…nu-mi rămâne decât asta . Sper să-ţi placă.

Schimb de cărţi

Aprilie 19, 2008

Mâine, 20 aprilie, la restaurantul Casa Veche din Târgovişte, va avea loc ce-a de-a doua întâlnire a membrilor reuniţi sub deviza „Schimb de cărţi”. Mai multe detalii despre ceea ce înseamnă de fapt „Schimb de cărţi” găsiţi pe site-ul oficial: http://schimbdecarti.ro


O zi faină

Aprilie 18, 2008

În sfârşit o zi superbă…nu mă refer la vremea de afară, ci la faptul că m-am simţit extraordinar astăzi..

Pentru cine nu mă cunoaşte, sunt un tip foarte orgolios…În acelaşi timp însă, pun mare preţ pe opiniile, aprecierile sau criticile pertinente venite din partea unor persoane de care ţin cont..pe care le respect pentru profesionalismul, umorul, modul de a fi…

Aşa se face că, astăzi, atunci când doamna Maricica (Maria Ilie pentru rigorişti), corespondentul Radio România Actualităţi mi-a spus că i-a plăcut ultimul meu editorial, a crescut inima-n mine mai ceva decât coca din făină Dobrogea. Nu glumesc deloc…m-am simţit atât de bine că o persoană care face presă de calitate de atâţia ani şi-a găsit timp să-şi arunce ochii peste aberaţiile mele şi, mai abitir, i-au şi plăcut…Eu, un neica nimeni în presă, fără studii de specialitate. Dumneaei nu ştie, dar m-a făcut foarte fericit…

Doi la mână ar fi trebuit de fapt să fie unu, dar nu mai contează…Am fost surprins plăcut că domnul Adrian Năstase are timp să se ocupe personal de blogul său, citind postările zilnice şi scriind, la rându-i, altele. Am postat şi eu un comentariu pe blogul cu pricina..şi domnul Năstase s-a referit la insignifiantul, de fapt, comment al meu, într-o discuţie pe care a avut-o cu jurnaliştii locali dâmboviţeni, cu ocazia lansării candidatului pentru Primăria Moreni.

Orgoliul meu şi-a primit seva de care avea atâta nevoie…acum..la treabă…am de scris. Dar parcă m-aş opri puţin la Minulescu..şi de-acolo..habar n-am.

Seara bună…


Editorial

Aprilie 18, 2008

„Ne-aţi furat, ne-aţi uitat, ne-aţi omorât – Vă mai votăm o dată!”

 

 

Sunt fan lansări de candidaţi. Nu contează la ce candidează: Primărie, Consiliu Judeţean, Preşedinţie sau vreun rol într-un lung metraj. De fapt, întreaga viaţă politică românească e un film, e drept, de cea mai proastă calitate, cu scenariul previzibil dar cu actori extraordinar de talentaţi.

Dar să nu deviez. Vorbeam de lansările cu tam-tam, surle şi trâmbiţe, goarne şi staţii de amplificare. Manifestaţiile cu pricina îmi gâdilă atât de mult simţul umorului, încât acesta mai-mai că face pe el…pe mine.

Şi cum să nu râzi (cu lacrimi în ochi), cum să nu faci haz (de necaz) atunci când vezi ce se întâmplă pe o megascenă improvizată în ditamai piaţa centrală sau în vreo sală imensă. Că deh, doar nu se lansau mândreţe de candidaţi în vreun cartier sadea sau în vreun dormitor 4 pe 4.

Tiparul e simplu. Se ia o pseudo-vedetă TV post-revoluţionară, la fel de pseudo – comic sau cântăreţ – un urlător de profesie, al cărui unic talent este acela de a-şi înfige plămânii în microfon, care se perindă agitat dintr-o parte în alta a scenei, anunţând diferite nume. Care „nume” (aşa spune scenariul) vin în mijlocul scenei, fac o plecăciune în faţa alegătorilor entuziasmaţi până la orgasm şi se întorc la locul lor, cu mişcări graţioase de gazelă şchioapă. Trecem peste amănuntul de-a dreptul nesemnificativ că microfonistul îi strigă prea repede, astfel încât ajung să-şi dea coate şi să se îmbrâncească pentru a prinde 2 secunde în faţa „poporului”.

Care popor ne oferă, din păcate, o imagine de-a dreptul tragi-comică. Băbuţe sufocate de aglomeraţie şi blestemând cu nesaţ pe cei ce le îmbrâncesc, bătrâni cu frunţile încruntate, răfuindu-se cu ei înşişi parcă pentru „situaţia asta a dracului de proastă în care a ajuns ţara”, pensionari îmbrăcaţi de la second-hand, nemulţumiţi (cum altfel) de pensia prea mică, salariaţi şi foşti salariaţi pricepuţi mai bine ca oricine la d’alde politică şi fotbal şi tineri cărora nu le pasă de nimic, „stresaţi” de nemulţumirea băbuţelor de la începutul enunţului, scuipându-şi cu sete gumele în părul celui din faţă. O imagine stranie şi posomorâtă de Turn Babel contemporan.

Întreg tabloul se schimbă însă radical atunci când zgomotosul răcnitor de pe scenă invită (sub ameninţarea decibelilor) pe toată lumea să i se alăture în mugetu-i victorios: „Cine-i cel mai tare partid?”. Şi toată adunarea, care-şi plânsese până atunci de milă, repetă halucinant literele guru-lui din lumina reflectoarelor: PE-DE-LE, PE-SE-DE, PE-NE-LE, PE-RE-ME, FE-SE-NE, PE-CE-RE (din păcate, n-am văzut pe nimeni strigând La-Să-Ne) într-o hipnoză aberantă şi cu neputinţă de învins.

Cu câteva secunde înainte strigau toţi (în ei înşişi măcar): „Ne-aţi furat, ne-aţi uitat, ne-aţi omorât” şi acum răspund unanim la întrebarea: „Ne mai votaţi o dată?” – „Vă mai votăm, vă mai votăm!”.

Vorba unui prieten care a participat la câteva astfel de spectacole lugubre prin mai toată ţara: „Bravo lor, mă (referindu-se la politicieni)! Bravo lor! Au cu ce şi, mai ales, cu cine”.