Succesul votului uninominal (III): Rezerva de cadre e sublimă dar lipseşte cu desăvârşire!

August 29, 2008

 

Partidele caută candidaţi. Candidaţii se caută prin buzunare. Sunt singurele aspecte ale noului sistem de vot uninominal pe care le cunoaştem neîndoielnic în momentul de faţă. Nu ştim cât va fi de eficient; nu ştim cât de bine va fi primit de către cetăţeni; nu ştim cât de mult se va înnoi clasa politică; nu ştim dacă laptele şi mierea biblice, trâmbiţate cu ipocrizia şi demagogia zâmbetului ilescian (devenit, între timp, băsescian, tărician etc.) vor poposi şi la noi. Asta nu ştim. Dar ce? ’s importante amănuntele mai sus enunţate? Neeaaahhh!!! În condiţiile în care suntem la sfârşitul lunii august şi preşedinţii de filiale locale se scotocesc prin toate ungherele partidului după 10-15-20 de candidaţi mai soioşi, a vorbi despre eficacitatea apropiatului sistem politic pare desprins din călătoriile lui Jean Luc Picard.

Am discutat în materialele anterioare despre ineficienţa noului sistem electoral din două puncte de vedere: „zăvoranizarea” clasei politice şi mercantilismul grotesc şi făţiş, probat cu succes la localele din iunie.

Ar mai fi totuşi un dezavantaj al blestematului de uninominal (de fapt, este efectul celor două tare mai sus menţionate). E vorba de cumpăna pe care o au liderii de organizaţii în momentul desemnării (e un fel de-a spune) candidaţilor.

Dificultatea consta tocmai în acest efort stupid şi jenant de a reuşi să găseşti ca preşedinte de filială judeţeană a unui partid cu sute de mii de membri, 15-20 de nume pe care să le trimiţi în faţa electoratului. Dacă până odinioară, vechiul sistem electoral era caracterizat prin înghesuiala şi forfota fără limite în căutarea unui loc eligibil pe o listă călduţă, acum lucrurile s-au schimbat semnificativ. Radical, aş spune.

Criza rezervei de cadre din rândul formaţiunilor de pe scena politică autohtonă a ieşit la suprafaţă. Şi nu oricum, ci cu toate rufele murdare pe care hibernatul într-un bârlog îmbâcsit le produce, în general.

Că partidele treceau printr-un moment dificil din acest punct de vedere de mai multă vreme se ştia. Însă nu „oficial” şi, mai mult decât atât, politicienii de mucava s-au străduit tot timpul să dosească vidul din spatele câtorva costume apretate cu care scena politică s-a populat acum 18 ani. Între timp însă, costumele s-au perimat, coatele sunt roase, nasturii din ce în ce mai puţini şi cravatele tot mai şifonate. Simultan sau, mai degrabă, ca şi consecinţă a acestei uzuri, vidul s-a făcut din ce în ce mai mare. Şi s-a strecurat în faţa pe nepusă masa, lovindu-i pe cei ce l-au ignorat atâta vreme direct în moalele capului.

Cum e posibil altfel, ca după 18 ani de politică neaoşă românească, să-i regăsim pe aceeaşi „doritori” pentru fotoliile comode pe care, onor ţării, Parlamentul li le oferă? Unde e rezerva de cadre din spatele partidelor? Unde sunt tinerii? „Să vină tinerii!” – strigă răguşiţi „patronii” de partide. Numai că vocea se loveşte inevitabil de golul din spatele lor şi revine ca o palmă disperată a ecoului: „Să vină tinerii…nerii…rii…rii..i”.

Şi strigătul acesta continuă la nesfârşit de vreo două luni încoace. Şi va persista până când, speră bulibaşii politici, ecoul se va milostivi şi le va trimite alt răspuns.

Staţi! Şi dacă nu se va întâmpla asta? „Ei…nici o problemă” – îşi vor spune. „Am rezistat atât, ne-om mai sacrifica tot noi pentru un mandat. Pentru binele şi interesul patriei, bineînţeles. Şi poate, peste patru ani de zile, bârlogul cu sămânţă de partid va da şi el măsura eficienţei şi va produce câteva „tinere speranţe”. Cărora le vom da… steaguri şi afişe pe care să le lipească pe stâlpi. Doar nu credeţi că funcţii în partid”. (hohote de râs grobian).

Ei bine da. Criza rezervei de cadre a partidelor politice din România este nimic altceva decât forma brutală, adaptată, a moto-ului lăpuşnian: „La vremuri noi, tot ei”

 

 


Succesul votului uninominal (II): Politicieni din toate ungherele, vă implorăm să candidaţi!

August 19, 2008

Partidele politice declară făţiş şi fără ocolişuri că se străduiesc din răsputeri să-şi găsească cei patru sute şi ceva de candidaţi pe care să-i înscrie la uninominalul din toamnă. Şi când spun asta nu mă refer la formaţiuni care, probabil nici n-au atâţia membri (sîc!), ci la partide consacrate, cu zeci, sute de mii de adeziuni. Partide care s-au fălit întotdeauna cu grandomanie că sunt cele mai mari (ca număr) şi acum caută prin toate ungherele 10-15-20 de candidaţi pentru un judeţ. Ce s-a întâmplat? De unde această criză de „cadre”? Care-i motivul pentru care nu avem deja stabilită lista candidaturilor?

Ei bine, răspunsul la toate aceste întrebări se conturează a fi unul singur: „nenorocitul” de vot uninominal care i-a scos din sperieţi pe toţi liderii politici.

Aclamat la scenă deschisă şi întâmpinat pe covor roşu, votul uninominal s-a dovedit a fi ditamai piatra de moară la gâtul politicienilor. Nişte politicieni ipocriţi care nu se mai opreau din a face spume la gură lăudând cu o crasă demagogie noul sistem electoral: „E cel mai bun”; „Va înnoi clasa politică”; „Vom vota omul şi nu o listă blestemată”, toate în contextul biblicului: „O să curgă lapte şi miere”.

Numai că nici laptele şi nici mierea nu par a fi aşa dornice de a inunda tărâmurile neaoşei noastre patrii.

La puţin timp după adoptarea sistemului de vot uninominal, acesta le dă cu tifla-n cap celor ce, din pură ipocrizie şi interes de imagine l-au promovat asiduu şi care acum, probabil îşi rod unghiile (în pauza de muşcat limba). Cum le răspunde el (votul) liderilor politici?

Punându-i în situaţia jenantă de a-şi căuta transpirând candidaţi pentru alegeri. Nimeni nu mai sună zi şi noapte să fie introdus pe acea listă „călduţă”, nimeni nu mai intervine pe lângă preşedintele de filială ca să fie pus pe loc eligibil, nimeni nu pare a mai dori să ajungă în Parlament. Dar de ce?

Eeee, de dorit ar dori mulţi numai că lista-i listă şi uninominalu-i uninominal. Pe sistemul de vot anterior efortul era infinit mai mic. O simplă relaţie la vârful partidului plus o cotizaţie „de bun simţ” te propulsa pe un confortabil fotoliu de senator sau deputat. Acum cotizaţia îţi revine exclusiv ţie. O candidatură în România anului 2009, după experienţa mercantilă de la alegerile locale, o să-i usture pe politicieni până-n… măduva spinării.

Obişnuiţi să li se plătească opţiunea din cabina de vot, oamenii îi vor aştepta pe candidaţi cu conturile deschise. Nici nu va apuca bine falnicul nostru politician să deschidă gura că cetăţeanul, cu timpul bine drămuit, îl va întrerupe brusc: „Dai ceva sau nu”?. La asta se va rezuma întreaga campanie. Nu tu infrastructură, nu tu gaze, nu tu canalizare, nu tu spaţii verzi şi săli de sport. Astea mai pot aştepta. „Ce dai?” va fi motto-ul alegătorilor, spre disperarea candidaţilor care îşi vor da seama ce au creat. Că acest electorat nu este altceva decât o creatura a clasei politice actuale, incapabile să convingă prin altceva decât prin câteva hârtii, tricouri, şepci, găleţi şi prezervative.

Şi gândiţi-vă numai ce înseamnă asta pentru un candidat. El va trebui să-şi cumpe…ăăă…câştige locul singur, pentru că partidul nu-l va mai ajuta ca odinioară. Partidul înseamnă acum şi alţi candidaţi, iar aceştia se vor ajuta…fiecare pe el însuşi.

Mda, poate fi şi acesta un motiv pentru întârzierea depunerii candidaturilor. Acum se verifică toate conturile, prietenii, sponsorii şi abia apoi, când s-a ajuns la o sumă rezonabilă, se poate spune: Sunt şanse!

P.S: Aţi observat probabil că n-am pomenit nimic despre proiecte. Aţi sesizat bine. Ele nu vor exista decât în măsura în care vom numi „proiect” o sacoşă roşie, galbenă, portocalie, verde sau curcubeică. De aşa proiecte vom fi sătui!


Succesul votului uninominal: una bucata „cherida” deputat

August 12, 2008

Fluturate demagogic prin faţa camerelor tv şi în paginile ziarelor, alegerile uninominale promise românilor pentru scrutinul din noiembrie părea că aduc cu ele, dacă nu raiul pe pământ, cel puţin laptele şi mierea biblice. Aveai impresia, ca privitor credul şi naiv, că, o dată cu alegerea „ca la Primărie”, partidele nu-şi vor mai permite să încalece lista cu candidaţi de neanderthal, toţi câştigători ai probei iniţiatice: „Cât de incompetent poţi fi”? Erai supus amăgirii feerice că Parlamentul României va fi umplut brusc de specialişti într-ale politicii, profesionişti sadea, eminenţi cu şcoală în spate şi idei care abia aşteaptă să fie puse în practică. Zâmbete spurcate şi retorica de invidiat cu care liderii politici vorbeau despre sistemul de vot uninominal deţineau toată argumentaţia necesară pentru ca şi cel mai sceptic dintre cetăţeni să se întrebe: „Mă’, chiar aşa de bine o să ne fie? E posibil?”, îşi spunea el, dând crezare parcă silabelor apăsate cu tărie ale unor politicieni croiţi din sârmă ghimpată.

Numai că în România nici o previziune optimistă nu se confirmă, dar’mite una mai degrabă edenică.

Aşa se face că uninominalul a venit (e un fel a spune, ne mai despart trei luni) şi partidele îşi scot premianţii la lumină. Numai că premianţii la care ne-am aşteptat nu sunt deloc cei pe care Tăriceanu, Boc, Geoană Vadim îi ţin acum de mână. Pe aceştia îi ştim din altă lume – muzică, teatru, film, sport – şi ne trezim cu ei în costume apretate, gata de candidatură.

Ei, aş! Dar ce s-a întâmplat cu politicienii tineri şcoliţi, apţi şi hotărâţi să facă ceva pentru o ţară, de-acum iremediabil pierdută? Unde sunt ei? – Păi ăştia sunt!

Aaaa, carevasăzică social-democraţia din România va fi promovată armonic pe muzica lui Victor Socaciu, servită cu as de Ilie Năstase pe teren îngust ca şi bârna de la Montreal a Nadiei Comăneci. Toate astea sub aureola celui mai cinstit dintre pământeni – Gigi Neţoiu.

Dar liberalismul? – N-aveţi grijă. Se scaldă în apele lui Ivan Patzachin, pe ritmurile patriotice ale lui Nicolae Furdui Iancu.

Şi…extremis..ăăă…ăsta…naţionalismul (sîc)? Ei bine, pe el l-am lăsat la urmă pentru că doar răutăcioşii, invidioşii, rataţii şi fetele cu sâni naturali ar putea să-l conteste. Cea mai patrioată cheridă din istoria poporului român va da piept (sîc!) cu aerul rece al înălţimilor politice. Ea va împărţi aceeaşi Camera a Deputaţilor cu Adrian Năstase. Şi când acesta va refuza, absolut surprinzător, să voteze legea privind obligativitatea implantării siliconului în nas, degete şi urechi, Oana Zăvoranu – căci despre ea vorbim – ofuscată nevoie mare, va răcni la fostul premier din bucătăria lui Dan Diaconescu: „Prostule, ce ştii tu despre politică?”. Pe fundal se va auzi în surdină şlagărul „Mafia şi ungurii / Mi-au distrus neuronii” (accentele sunt la voia dumneavoastră), iar în spatele camerei, ca un guru împăcat, Vadim va scăpa o lacrimă pe podea. Pe care o va acoperi imediat cu o flegmă: „Ei da, asta-i pohta ce-am pohtit!”.

P.S: Aşteptăm cu interes anunţarea depunerii candidaturilor pentru: Monica Anghel şi Gabriel Cotabiţă, Sişu & Puya, Akccet, Adela Popescu & Dan Bordeianu, Nicoleta Luciu & Cosmina Păsărin, Monica Columbeanu, Tom şi Jerry, Donald şi Sandy Belle. Cu aşa clasă politică pun pariu că nimeni nu mai emigrează în Congo.

 


Ecuaţie politică: la vremuri noi, tot ei!

August 5, 2008

În România, odată ajuns la putere (şi prin asta nu mă refer neapărat la guvernarea propiu-zisă) nu mai poţi fi dat la o parte cu una, cu două. Este una din explicaţiile (poate cea mai simplistă dintre ele) modului în care, din 1990 încoace, aceleaşi formaţiuni politice se perindă, rotativ (deh, ca într-o democraţie pur-sânge) la putere, luându-şi locul unele celorlalte în fotoliile ministeriale, respectiv scaunele, nu mai puţin confortabile, ale opoziţiei. Dar rămân acolo, în interior, în cercul vicios cu miros de diurnă şi salarii groteşti. Rămân „insideri”.

Au fost PSD, PNL, PD, UDMR, PRM. Ce se va întâmpla la toamnă? Luând drept normă (destul de relativă, ce-i drept), scrutinul local de acum două luni, vom avea şi în perioada 2008 – 2012 un Parlament polarizat (nu se ştie cum) între… Aţi ghicit: PSD, PNL, PD(+L), UDMR, PRM.

Păi cum – va tresări un cetăţean sictirit, care a trăit guvernarea PSD, PD şi PNL, iarăşi PSD şi tot iarăşi PD şi PNL, cu adaosul „de serviciu” UDMR – tot ăştia?

Păi da – va sosi replica – pentru că, oricât de banal ar suna, prima frază exprimă o realitate peste care nu putem trece.

De câte ori nu v-aţi dus la urne şi, deschizând buletinul cu opţiunile de vot, aţi dat acolo peste nişte nume de formaţiuni politice de care nici membrii lor nu auziseră, partide care nu există decât o zi la patru ani? AC, AP, PPPS, UPSC, Verzii şi lista continuă, sunt formaţiuni quasi necunoscute care dispar în lunea de după ziua votului.

De ce nu intră ele în jocul politic? N-au doctrină? (- Ei aş, cine spune că azi se mai votează în funcţie de dreapta sau stânga ori e ignorant, ori rău intenţionat). N-au oameni capabili? (- Mai incapabili decât cei ce formează actuala clasă politică nici că s-ar putea). N-au idei? (- Să fim serioşi. E suficient să-l privim pe Cristian Adomniţei în exercitarea funcţiei şi argumentul cade). Atunci de ce nu apare nici un partid, nou-nouţ, capabil să atragă încredere şi voturi deopotrivă?

Răspunsul, adaptabil situaţiei prezentate, l-am găsit într-un banc mai vechi:

„Reporterul intreaba o batrana pe strada:
– Pe cine o sa votati la alegerile din acest an?
– Pe primar, maica, pentru ca mi-a dat o punga cu de-ale gurii…
– Bine, dar de ce nu-l votati pe adversarul lui, care are un program mai bun şi ar putea sa faca mai multe pentru dumneavoastra?
– Pai, o să-l votez, dragule, cand o sa fie primar…”

Quod erat demonstrandum.