Măscărici ireproşabili cu alură de gentlemani

Februarie 24, 2009

Gentleman = bărbat cu comportări alese, ireproşabile; om cu caracter distins; persoană care respectă cu stricteţe eticheta; om cu purtare curtenitoare; gentilom.

Am înţeles de ceva timp că, în postura de politicieni, mulţi spun multe, puţini înţeleg puţine. Vorbele ies din gura mioriticilor noştri membri de partid fără prea multă legătură cu materia cenuşie şi, cu atât mai mult, fără un dram de raportare la realitate.

Îl mai ţineţi minte pe nea’ omu’ politic care ne sfătuia inimos, într-un acces vibrant de solidaritate, să ne-mpărţim durerile? Ei bine, tipul e un izvor nesfârşit de ziceri istorice. Cică la nivel de judeţ n-ar mai fi nevoie de un protocol semnat cum făcură ăia de la centru, ci totul funcţionează pe baza unui „gentleman’s agreament”.

Na poftim! Carevasăzică un acord între gentlemani. Uluitor. Frapant. Deranjant de jenant.

Nu credeam vreodată să aud cuvântul „gentleman” scuipat într-un context politic autohton decât prin comparaţie cu mai ştiu eu ce lorzi de prin Anglia sau domni de pe la Casa Albă. Şi totuşi, se pare că există şi la noi asemenea specimene „cu comportări alese, ireproşabile”, dar n-am băgat noi de seamă.

Când a târât termenul acesta de o nobleţe pură în mizeria vicioasă a clasei politice, domnul cu pricina o fi ştiut ce conotaţii are? O fi ştiut ce înseamnă? Şi dacă da, cum o fi avut tupeul să-l terfelească atât de brutal şi cu  atâta naturaleţe tâmpă? Ce exemple de purtări de gentilomi avem în cartea de istorie recentă a clasei noastre politice? Poate episodul acvatic de la B1TV, poate fecalele scuipate cu patriotism de Vadim Tudor, poate înjurăturile elegante ale unui alt mahalagiu exemplar – şi el fost candidat la preşedinţie călare pe Maybach, poate lăturile amoroase şi flegmele tandre împărţite frăţeşte, ani de-a rândul, de actualii cumetrii de guvernare…Astea să fie? Şi atunci, care sunt gentlemanii noştri? Poate Sir Marean Vanghelie, poate Lady Ciocu’ Mic, poate Monsieur Bideu?…

Unde se regăseşte calitatea de „ireproşabil” în comportamentul mândreţei noastre de politicieni? Aaaa…ba pardon, mon cher!  Nu sunt ei cei care mint ireproşabil, care fură ireproşabil, care înşeală ireproşabil, care vorbesc ireproşabil de agramat, care scuipă ireproşabil? Ba da. Numai că asta nu-i face gentlemani, ci doar nişte măscărici…ireproşabili.


Promit ca data viitoare să nu mai scap nebătut!

Februarie 17, 2009

Da’ nu vreau să fiu solidar cu Terzian. Şi nu-mi aruncaţi în faţă belmejeala retorică despre solidaritatea breslei. Scutiţi-vă de acest efort. E inutil şi totalmente ineficient.

Imediat după incidentul acvatic de la B1TV, care i-a avut în prim-plan pe amorezii Bideu şi Ciocu’ Mic, numărul de telespectatori ai emisiunii cu pricina a crescut cu 300%. Asta în timp ce realizatorii altor emisiuni, plătiţi şi ei la balotul de audienţă, îşi muşcau de sub unghii că invitaţii lor s-au limitat la doar câteva înjurături elegante. De unde să scoţi rating cu aşa mormoloci?

Domnul Emanuel Terzian e şi el realizator. Are şi el emisiune. E şi el plătit după telecomenzile înţepenite pe frizura-i cărăroasă a la Ilie Năstase. Seară de seară, câte un invitat. Mai un Dănciulescu, mai un Doroftei, mai un Belu, mai un Lăcătuş, mai un Turcu, mai un Borcea…Afacerea mergea bine, numărul scuipătorilor de seminţe din faţa ecranului era constant şi mulţumitor. Dar Manolo ştia că poate mai mult. Profilul sportiv al emisiunii, fotbalistic cu precădere, era un mediu mai mult decât propice pentru noi explorări în câmpul audiovizualului. Şi-a încreţit puţin mintea şi soluţia i-a venit pe tavă: „Îl invităm pe <<ăla>>. Mai un transfer suspicios, mai o şpagă, mai un tun, mai un DNA…n-are cum să nu iasă bine”.

Om cultivat, şcolit bine, Manolo şi-a pus toată încrederea în instinctul său de rating. Şi n-a dat greş: emisiunea a avut de toate: fecale verbale  împroşcate pasional, invective repetate până la seducţie, un microfon zburător, o ameninţare suavă de „capac” şi, bineînţeles, tradiţionala şi inocenta flegmă, devenită deja marcă înregistrată. Un tacâm de invidiat, trebuie să recunoaşteţi. Emisiunea a făcut vâlvă, postul şi-a dublat rapid vizitatorii, iar businessul a mai repurtat un succes. Totul ok până aici.

Ok nu mai e însă reacţia post-mahala, împrăştiată subit printre „fraţii” de breaslă. Mass-media ultimelor zile vuiesc asiduu de apeluri la solidaritate, promovate cu o cerbicie armaghedonică: „Trebuie să ne identificăm cu situaţia lui Terzian, să ne simţim şi noi scuipaţi alături de el pentru că am putea fi oricând în locul lui”.

Nu pot să nu remarc câteva fracturi ale acestui raţionament. Sunt de acord că într-o emisiune în direct te poţi aştepta la orice şi poţi să declini vina în exclusivitate pe invitat. Însă când acest invitat are nişte antecedente răsunătoare, imputaţia se îndreaptă majoritar către cel care şi-a asumat acest risc – realizatorul. În cazul da faţă, Terzian şi-a epuizat toate argumentele din boxa apărării: invitatul său nu era la prima abatere. În afară de asta, Manolo însuşi a mai trăit o experienţă de mahala în prime-time, când văru’ cu transhumanţa l-a făcut albie de porci…Live, că aşa dă bine.

Terzian intră şi el în rândul haitei de hiene ahtiate după audienţă. Cu orice sacrificiu se pare. În spatele privirii şugubeţe se ascunde „succesul” căutărilor sale: scuipat, fecale, înjurături. Ba îndrăznesc să cred că în neliniştea lui profesională, Manolo se gândeşte autocritic că ar fi putut scoate mai mult de la acea emisiune. Un pumn în mandibulă sau o palmă hollywood-iană nu era de ici, de colea. Poate se punea şi de-o promovare.  „Dar lasă – şi-a spus Manolo – promit ca data viitoare să nu mai scap nebătut”.

Prin urmare, NU, dragi colegi. Nu. Eu refuz solidarizarea tâmpă cu Terzian. Şi nu. N-am putea fi toţi în locul lui. Pentru că nu toţi avem cifre de vânzări în loc de creier şi rating pe post de coloană vertebrală. Şi încă ceva: după cum avem conducătorii pe care-i merităm, la fel de bine suntem colectorii răbdători ai flegmelor pe care le merităm.

P.S: Am evitat să pronunţ numele tonomatului de fecale întrucât consider că aşa trebuie procedat.  Numai în felul ăsta putem să sperăm că-l vom uita şi că toxicitatea propagată asiduu numai la pronunţarea lui va dispărea în timp. Singurii care nu trebuie să uite acest nume sunt procurorii DNA.


Dă-te-n durerea mea şi apoi vorbim!

Februarie 10, 2009

Ştiam că e nesimţit, tupeist, linguşitor, laş, mincinos, iscoditor, trădător, manipulator şi lista poate continua la nesfârşit. Ştiam că n-are scrupule, că interesul lui şi al castei din care face parte are întotdeauna prioritate. Ştiam bine toate astea. Ce nu ştiam e apetitul fulminant pentru frăţietate socială în vremuri de restrişte.

Da, politicianul român (căci despre el vorbim, desigur) reuşeşte să ne surprindă în continuare. Taman când credeam că am ajuns să-l cunoaştem pe îndelete, când credeam că nu mai e nimic sub ceafa groasă cenzurată nedrept de părul gelat. Şi totuşi, uite ce eroare era să comitem.

Pentru că de sub straturile abrupte de şoric, în care zac toate păcatele capitale, a răsărit ca un ghiocel şchiop virtutea No 1 – solidaritatea. Iar contextul nici că se putea a fi unul mai prielnic izbucnirii unei asemenea efuziuni edenice: o criză care inundă ţara, o ţară care se îneacă în criză, plus nişte actori figuranţi – îi numim aici pe liderii de sindicat, care încearcă să dea impresia că salvează ce s-o mai putea salva: un spor salarial, un procent la pensie, vreo 4 locuri de muncă şi 7 bonuri de masă.

În asemenea condiţii optime, politicianul mioritic se gândeşte că e timpul să se elibereze de apăsarea virtuoasă şi exclamă fatidic: „Haideţi să împărţim frăţeşte durerile crizei”.

Rumoare, perplexitate, cuvinte înghiţite, limbi muşcate, noduri în gât. Cu asta chiar ne-a dat gata. Auzi, să-mpărţim cu frenezie, aşa…ca de la nevoiaş la nevoiaş, durerile. Pfoaaa! Fantastică zicere. Pe cât de draconică, pe atât de excepţională. Istorică, fără doar şi poate.

Dincolo de admiraţia elucubrantă pe care asemenea cuvinte o storc din mine, nu pot să mă abţin de la câteva precizări, mai degrabă sugestii, oferite cu toată buna credinţă.

N-a precizat domnu’ politician care dureri să fie împărţite, ale noastre sau ale „lor”, cei aflaţi undeva deasupra realităţii cotidiene, într-o levitaţie permanentă. Deci?

Eu i-aş propune mai degrabă un târg rezonabil. În locul acestei fracţionări solidare de nevoinţe, ar fi mult mai simplu să facem schimb de dureri. La pachet. O tranzacţie absolut echitabilă: Noi dăm un chiorăit sănătos de maţe la schimb cu un mic dejun copios; dăm perechea favorită de blugi de la Fifth Hand la schimb cu costumul ponosit purtat de 2 ori; dăm ţânţarii din subsolul apartamentului la schimb cu fluturii din grădina vilei; dăm apartamentul la schimb cu vila; dăm Aro la schimb cu Pajero; dăm Săniuţa la schimb cu Jack Daniells; dăm diagonala de 40 cm la schimb cu una din cele patru plasme gigant; dăm praful de pe tobă la schimb cu o lopată de huzur. Abia atunci, inconştientul ce-şi spune om politic, va putea simţi cruzimea şi apăsarea unei vorbe celebre printre clienţii de la bodega „La Ion end compani” (dată şi ea la schimb cu „Casa Vernescu”): „Dă-te-n durerea mea”.

Până atunci, să ne scutească.

Bravos, mon cher! Halal să-ţi fie!


Emil, Mircea şi umorul lui Călin

Februarie 3, 2009

Mai ţineţi minte? 1-30 noiembrie 2008. Cea mai frumoasă perioadă din viaţa recentă a României moderne. Un fascicul temporal în care românilor li s-a prezentat certitudinea că totul este realizabil, că imposibilul poate deveni posibil. Timp de 30 de zile neîntrerupte, pe retina prăfuită a alegătorilor a rulat la nesfârşit pelicula SF: „O ţară mai frumoasă cum este ţara mea/ Nu poţi găsi în lume oricât ai căuta” (ştiu că titlul pare lung dar e numai vina regizorilor). În rolurile principale, doi maeştri ai oratoriei fără pauze de respiraţie: Mircea Geoană – fost cavaler de Washington, reprofilat în prostănac de micul Paris şi Emil Boc – Măria-Sa, duce al Ardealului, zis şi „Ecoul”.

Ce-au putut să scoată oamenii ăştia pe gură în campania electorală depăşea în fantezie, ba chiar inimaginabil, călătoriile lui Jean-Luc Picard cu Start Treck-ul său: pensii de vis, salarii europene, condiţii de muncă de invidiat, ce mai, un trai paradisiac în care românii urmau să se lăfăie în următorii patru ani. Totul pe un fundal de moace zâmbitoare şi optimiste, în care molarii şi premolarii celor doi politicieni concurau pentru un rol serios într-o reclamă Colgate.

Un singur obstacol stătea în calea propăşirii spirituale, dar mai ales materiale a norodului: discursul enervant de rigid al celui de-al treilea personaj – Călin Popescu Tăriceanu, fan „Biker Boyz”, patrician convins. Conştient în toată regula de ce cratere lasă în urmă, motociclistul nostru le vorbea oamenilor în termeni cât se poate de realişti, dar extrem de nepopulari şi iritabili, despre neputinţa înfăptuirii programelor de guvernare ale adversarilor săi la Tronul de la Victoria. Le spunea franc că raiul pe pământ se mai amână un pic.

Fatal discurs pentru Tăriceanu, mină de aur pentru Boc şi Geoană. Scrutinul a venit, iar oamenii au ales, fireşte, iluzoriul. Nimic rău în asta. Numai că în România, nici măcar visele nu durează la fel ca în alte ţări şi somnolenţa plăcută în care ţara se cufundase ca după o înghiţitură puternică de aurolac s-a transformat, peste noapte, într-un travaliu cu sudori de coşmar.

Aşa se face că, o dată ajunşi la Putere, bravii noştri oratori cu aură de starlete şi-au îngheţat brusc mimica, au preluat morga autoritară a unor oameni responsabili şi au început să vorbească nepopular: „Păi nu prea ar fi bani pentru salariile profesorilor, păi nu prea ar fi bani pentru pensii, păi nu prea ar fi bani pentru agricultură, păi nu prea ar fi bani pentru aia şi nici pentru ailaltă”. Şi pentru că nimeni nu iese în faţa flegmelor cu faţa descoperită, eroii noştri şi-au tras drept văl un argument imbatabil şi oricând la datorie: clasica, inepuizabila şi blestemata grea moştenire. O scuză perpetuată la nesfârşit în România, ale cărei resurse inepuizabile mai servesc şi astăzi drept paravan demagogiei, minciunii şi nesimţirii crase.

„N-am ştiut, vă rugăm să ne credeţi, ce ne va lăsa blestematul ăla de Tăriceanu. Noi am crezut că glumeşte când se văita că nu mai are fonduri, că e un fel de umor liberal, da’ el vorbea serios. N-am ştiut, credeţi-ne, vă rugăm, vă rugăm…”, imploră perfid pe toate ecranele tv Boc şi Geoană, încurajând, în felul acesta, lehamitea naţională şi schimbarea canalului. Parcă, dintr-o dată, Magda Ciumac şi Sexy Brăileanca nu mai prezintă atâta repulsie.

P.S: În ciuda situaţiei „dezordonate” prin care trece actualul Executiv, îmi menţin cu statornicie pariul.