Editorial

Cu afişu’ şi-aracetu’ am eliminat proiectu’

 

 

A început (oficial) campania electorală. De-acu’ să te ţii, vere, pe distracţie. Timp de o lună de zile grătarele vor înroşi, micii vor sfârâi, berea va clipoci, cepurile vor ţâşni, scenele vor zgudui, difuzoarele vor asurzi, candidaţii vor trăncăni şi…şi…Parcă lipseşte ceva din arealul ăsta mirific şi ademenitor… Aaaa, gata …şi oamenii „de campanie” vor lipi. Pentru că asta pare să devină principala activitate a persoanelor din staffurile partidelor: lipitul afişelor şi înnodatul bannerelor cu arie vastă, pe care sunt „ştampilate” mutrele candidaţilor.

Ce proiecte? Ce măsuri viabile pentru dezvoltarea comunităţilor locale? Ce mai e şi cu prostiile astea? Ecuaţia e simplă: Timp de o lună de-aici încolo, fericitul ales să reprezinte mândreţe de partid în cursa electorală, trebuie neapărat să inunde, până la orbire dacă se poate, retina alegătorilor. Iar dacă, din motive, hai să le spunem balcanice, peste ochii vreunui candidat nişte „binevoitori” zeloşi lipesc privirea contracandidatului, nu-i bai: Ochi peste ochi şi dinte peste dinte. Sunt tone de hârtie lucioasă care abia aşteaptă să fie unsă cu aracet.

În felul ăsta n-ai cum să scapi de ei orice-ai face.

Mergi pe stradă? Din stâlp în stâlp îţi zâmbeşte condescendent „viitorul primar sau preşedinte de Consiliu Judeţean”.

Te duci la poştă? Pe uşa de la intrare, dacă nu chiar pe geanta ponosită a agentului PTTR, candidatul mustăceşte încrezător.

Ai chef să bei o bere? O serveşti la pachet cu o panoplie vizuală roşie, portocalie, galbenă, verde (în funcţie de sensibilităţile electorale ale crâşmarului), din care-ţi răzbat la scară mare literele: V-O-T-E-A-Z-Ă.

Simţi nevoia să te rogi? „Amicul” tău candidat îşi cere milostenie de-un vot de pe poarta bisericii. Asta, exceptând cazurile în care predica din amvon a parohului se transformă în discurs electoral.

În sfârşit, intoxicat (vizual şi olfactiv) de coloristica aracetică ce a inundat oraşul, comuna sau cătunul în care stai, vrei să te „reculegi” şi mergi la cea mai apropiată privată (fandosită sau mai neaoşă)? Ei bine, surpriză: în spatele tău, te priveşte indiscret şi deloc jenat candidatul cu pricina. Să tot îi dai votul atunci…

 

P.S: M-am uitat atent la afişele şi mega-posterele ce au împânzit brusc oraşul şi am avut răbdarea (sau n-am avut încotro) să le citesc „genialele” sloganuri electorale. Ca atare, printr-un joc de cuvinte, candidatul ideal (nici nu mai contează la ce candidează) trebuie să fie „un fiu al oraşului, alături de cetăţeni şi problemele lor” care „poate mai mult”, este „hotărât să facă treabă bună”, „promovează Târgoviştea” (şi-ntreg judeţul), calităţi care-l recomandă cu succes pentru titlul de „cel mai bun dâmboviţean”.

Ăsta da, prototip de candidat…