Editorial

„Ne-aţi furat, ne-aţi uitat, ne-aţi omorât – Vă mai votăm o dată!”

 

 

Sunt fan lansări de candidaţi. Nu contează la ce candidează: Primărie, Consiliu Judeţean, Preşedinţie sau vreun rol într-un lung metraj. De fapt, întreaga viaţă politică românească e un film, e drept, de cea mai proastă calitate, cu scenariul previzibil dar cu actori extraordinar de talentaţi.

Dar să nu deviez. Vorbeam de lansările cu tam-tam, surle şi trâmbiţe, goarne şi staţii de amplificare. Manifestaţiile cu pricina îmi gâdilă atât de mult simţul umorului, încât acesta mai-mai că face pe el…pe mine.

Şi cum să nu râzi (cu lacrimi în ochi), cum să nu faci haz (de necaz) atunci când vezi ce se întâmplă pe o megascenă improvizată în ditamai piaţa centrală sau în vreo sală imensă. Că deh, doar nu se lansau mândreţe de candidaţi în vreun cartier sadea sau în vreun dormitor 4 pe 4.

Tiparul e simplu. Se ia o pseudo-vedetă TV post-revoluţionară, la fel de pseudo – comic sau cântăreţ – un urlător de profesie, al cărui unic talent este acela de a-şi înfige plămânii în microfon, care se perindă agitat dintr-o parte în alta a scenei, anunţând diferite nume. Care „nume” (aşa spune scenariul) vin în mijlocul scenei, fac o plecăciune în faţa alegătorilor entuziasmaţi până la orgasm şi se întorc la locul lor, cu mişcări graţioase de gazelă şchioapă. Trecem peste amănuntul de-a dreptul nesemnificativ că microfonistul îi strigă prea repede, astfel încât ajung să-şi dea coate şi să se îmbrâncească pentru a prinde 2 secunde în faţa „poporului”.

Care popor ne oferă, din păcate, o imagine de-a dreptul tragi-comică. Băbuţe sufocate de aglomeraţie şi blestemând cu nesaţ pe cei ce le îmbrâncesc, bătrâni cu frunţile încruntate, răfuindu-se cu ei înşişi parcă pentru „situaţia asta a dracului de proastă în care a ajuns ţara”, pensionari îmbrăcaţi de la second-hand, nemulţumiţi (cum altfel) de pensia prea mică, salariaţi şi foşti salariaţi pricepuţi mai bine ca oricine la d’alde politică şi fotbal şi tineri cărora nu le pasă de nimic, „stresaţi” de nemulţumirea băbuţelor de la începutul enunţului, scuipându-şi cu sete gumele în părul celui din faţă. O imagine stranie şi posomorâtă de Turn Babel contemporan.

Întreg tabloul se schimbă însă radical atunci când zgomotosul răcnitor de pe scenă invită (sub ameninţarea decibelilor) pe toată lumea să i se alăture în mugetu-i victorios: „Cine-i cel mai tare partid?”. Şi toată adunarea, care-şi plânsese până atunci de milă, repetă halucinant literele guru-lui din lumina reflectoarelor: PE-DE-LE, PE-SE-DE, PE-NE-LE, PE-RE-ME, FE-SE-NE, PE-CE-RE (din păcate, n-am văzut pe nimeni strigând La-Să-Ne) într-o hipnoză aberantă şi cu neputinţă de învins.

Cu câteva secunde înainte strigau toţi (în ei înşişi măcar): „Ne-aţi furat, ne-aţi uitat, ne-aţi omorât” şi acum răspund unanim la întrebarea: „Ne mai votaţi o dată?” – „Vă mai votăm, vă mai votăm!”.

Vorba unui prieten care a participat la câteva astfel de spectacole lugubre prin mai toată ţara: „Bravo lor, mă (referindu-se la politicieni)! Bravo lor! Au cu ce şi, mai ales, cu cine”.

Anunțuri

One Response to Editorial

  1. Geo spune:

    :)) Sa-nteleg ca te-ai distrat copios la celebra lansare de candidati. Sa votam stimati alegatori de nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: