Chiar aşa, cât de cretini ne credeţi?

Când s-a parafat cumetria asta libidinoasă între fraţii democraţi (sociali şi liberali) de sorginte fesenistă, vocile teribiliste s-au grăbit să dea cu “huo”, incriminând pupatul scuipatului ejectat ani de-a rândul dintr-o parte în alta. Însă, pe lângă acest cor de contestatari nevrotici, a mai existat şi un altul, ceva mai subţire-n răcnet, care a atras atenţia asupra buboiului ce-avea să vină: alegerile prezidenţiale din toamnă, precedate de genuflexiunile europarlamentare. Carevasăzică, aceste glasuri arătau cu degetul înspre imposibilitatea dezvoltării unei campanii mai de Doamne-ajută, atâta vreme cât adversarii (duşmani cu ştate vechi) împărţeau acum beneficiile perverse ale unei relaţii de amor conjunctural. Un semn de întrebare mai mult decât firesc, anulat însă buldozereşte de răspunsurile tâmpe ale liderilor politici.

De la din ce în ce mai insuportabila logoree prostănacă a lui Mircea Geoană, la elocinţa neîntreruptă de punct şi virgulă a lui Emil Boc şi până la pălăvrăgeala searbădă a reprezentanţilor din teritoriu, toate luările de poziţie ale politicienilor înhămaţi la această căruţă par amputate voit de orice urmă de luciditate. Luări de cuvânt precum: “Noi suntem competitori încă şi avem convingerea că electoratul va şti să înţeleagă acest aspect”, sfidează crunt discernământul limpede al alegătorilor şi anulează orice fărâmă de inteligenţă din partea acestora. Pentru că oricât de proşti i-ar considera Mircea Geoană pe ţăranii pepenagii din Dăbuleni şi oricât de tâmpiţi i-ar crede Emil Boc pe fidelii lui clujeni, cu aşa discurs nu poţi decât jigni onestitatea electoratului.

Cum o să apară Traian Băsescu în campanie, hăhăind zâmbros la adresa incompetenţilor pesedişti, pe care măria-sa i-a luat de mână şi i-a pus pe scaunele pluşate de la Palatul Victoria? Cum va putea Mircea Geoană să ironizeze acel demonic “Să trăiţi bine!”, când, împreună cu ucenicii docili şi iubitori de pluş, a făcut pactul cu “diavolul” marinar? Dumneavoastră vă daţi seama cam ce cred ăştia despre noi? Vă daţi seama cum ne consideră şi pe câtă prezumţie de imbecilitate din partea noastră se bazează?

 

Măscărici ireproşabili cu alură de gentlemani

Gentleman = bărbat cu comportări alese, ireproşabile; om cu caracter distins; persoană care respectă cu stricteţe eticheta; om cu purtare curtenitoare; gentilom.

Am înţeles de ceva timp că, în postura de politicieni, mulţi spun multe, puţini înţeleg puţine. Vorbele ies din gura mioriticilor noştri membri de partid fără prea multă legătură cu materia cenuşie şi, cu atât mai mult, fără un dram de raportare la realitate.

Îl mai ţineţi minte pe nea’ omu’ politic care ne sfătuia inimos, într-un acces vibrant de solidaritate, să ne-mpărţim durerile? Ei bine, tipul e un izvor nesfârşit de ziceri istorice. Cică la nivel de judeţ n-ar mai fi nevoie de un protocol semnat cum făcură ăia de la centru, ci totul funcţionează pe baza unui “gentleman’s agreament”.

Na poftim! Carevasăzică un acord între gentlemani. Uluitor. Frapant. Deranjant de jenant.

Nu credeam vreodată să aud cuvântul “gentleman” scuipat într-un context politic autohton decât prin comparaţie cu mai ştiu eu ce lorzi de prin Anglia sau domni de pe la Casa Albă. Şi totuşi, se pare că există şi la noi asemenea specimene “cu comportări alese, ireproşabile”, dar n-am băgat noi de seamă.

Când a târât termenul acesta de o nobleţe pură în mizeria vicioasă a clasei politice, domnul cu pricina o fi ştiut ce conotaţii are? O fi ştiut ce înseamnă? Şi dacă da, cum o fi avut tupeul să-l terfelească atât de brutal şi cu  atâta naturaleţe tâmpă? Ce exemple de purtări de gentilomi avem în cartea de istorie recentă a clasei noastre politice? Poate episodul acvatic de la B1TV, poate fecalele scuipate cu patriotism de Vadim Tudor, poate înjurăturile elegante ale unui alt mahalagiu exemplar – şi el fost candidat la preşedinţie călare pe Maybach, poate lăturile amoroase şi flegmele tandre împărţite frăţeşte, ani de-a rândul, de actualii cumetrii de guvernare…Astea să fie? Şi atunci, care sunt gentlemanii noştri? Poate Sir Marean Vanghelie, poate Lady Ciocu’ Mic, poate Monsieur Bideu?…

Unde se regăseşte calitatea de “ireproşabil” în comportamentul mândreţei noastre de politicieni? Aaaa…ba pardon, mon cher!  Nu sunt ei cei care mint ireproşabil, care fură ireproşabil, care înşeală ireproşabil, care vorbesc ireproşabil de agramat, care scuipă ireproşabil? Ba da. Numai că asta nu-i face gentlemani, ci doar nişte măscărici…ireproşabili.

Promit ca data viitoare să nu mai scap nebătut!

Da’ nu vreau să fiu solidar cu Terzian. Şi nu-mi aruncaţi în faţă belmejeala retorică despre solidaritatea breslei. Scutiţi-vă de acest efort. E inutil şi totalmente ineficient.

Imediat după incidentul acvatic de la B1TV, care i-a avut în prim-plan pe amorezii Bideu şi Ciocu’ Mic, numărul de telespectatori ai emisiunii cu pricina a crescut cu 300%. Asta în timp ce realizatorii altor emisiuni, plătiţi şi ei la balotul de audienţă, îşi muşcau de sub unghii că invitaţii lor s-au limitat la doar câteva înjurături elegante. De unde să scoţi rating cu aşa mormoloci?

Domnul Emanuel Terzian e şi el realizator. Are şi el emisiune. E şi el plătit după telecomenzile înţepenite pe frizura-i cărăroasă a la Ilie Năstase. Seară de seară, câte un invitat. Mai un Dănciulescu, mai un Doroftei, mai un Belu, mai un Lăcătuş, mai un Turcu, mai un Borcea…Afacerea mergea bine, numărul scuipătorilor de seminţe din faţa ecranului era constant şi mulţumitor. Dar Manolo ştia că poate mai mult. Profilul sportiv al emisiunii, fotbalistic cu precădere, era un mediu mai mult decât propice pentru noi explorări în câmpul audiovizualului. Şi-a încreţit puţin mintea şi soluţia i-a venit pe tavă: “Îl invităm pe <<ăla>>. Mai un transfer suspicios, mai o şpagă, mai un tun, mai un DNA…n-are cum să nu iasă bine”.

Om cultivat, şcolit bine, Manolo şi-a pus toată încrederea în instinctul său de rating. Şi n-a dat greş: emisiunea a avut de toate: fecale verbale  împroşcate pasional, invective repetate până la seducţie, un microfon zburător, o ameninţare suavă de “capac” şi, bineînţeles, tradiţionala şi inocenta flegmă, devenită deja marcă înregistrată. Un tacâm de invidiat, trebuie să recunoaşteţi. Emisiunea a făcut vâlvă, postul şi-a dublat rapid vizitatorii, iar businessul a mai repurtat un succes. Totul ok până aici.

Ok nu mai e însă reacţia post-mahala, împrăştiată subit printre “fraţii” de breaslă. Mass-media ultimelor zile vuiesc asiduu de apeluri la solidaritate, promovate cu o cerbicie armaghedonică: “Trebuie să ne identificăm cu situaţia lui Terzian, să ne simţim şi noi scuipaţi alături de el pentru că am putea fi oricând în locul lui”.

Nu pot să nu remarc câteva fracturi ale acestui raţionament. Sunt de acord că într-o emisiune în direct te poţi aştepta la orice şi poţi să declini vina în exclusivitate pe invitat. Însă când acest invitat are nişte antecedente răsunătoare, imputaţia se îndreaptă majoritar către cel care şi-a asumat acest risc – realizatorul. În cazul da faţă, Terzian şi-a epuizat toate argumentele din boxa apărării: invitatul său nu era la prima abatere. În afară de asta, Manolo însuşi a mai trăit o experienţă de mahala în prime-time, când văru’ cu transhumanţa l-a făcut albie de porci…Live, că aşa dă bine.

Terzian intră şi el în rândul haitei de hiene ahtiate după audienţă. Cu orice sacrificiu se pare. În spatele privirii şugubeţe se ascunde “succesul” căutărilor sale: scuipat, fecale, înjurături. Ba îndrăznesc să cred că în neliniştea lui profesională, Manolo se gândeşte autocritic că ar fi putut scoate mai mult de la acea emisiune. Un pumn în mandibulă sau o palmă hollywood-iană nu era de ici, de colea. Poate se punea şi de-o promovare.  “Dar lasă – şi-a spus Manolo – promit ca data viitoare să nu mai scap nebătut”.

Prin urmare, NU, dragi colegi. Nu. Eu refuz solidarizarea tâmpă cu Terzian. Şi nu. N-am putea fi toţi în locul lui. Pentru că nu toţi avem cifre de vânzări în loc de creier şi rating pe post de coloană vertebrală. Şi încă ceva: după cum avem conducătorii pe care-i merităm, la fel de bine suntem colectorii răbdători ai flegmelor pe care le merităm.

P.S: Am evitat să pronunţ numele tonomatului de fecale întrucât consider că aşa trebuie procedat.  Numai în felul ăsta putem să sperăm că-l vom uita şi că toxicitatea propagată asiduu numai la pronunţarea lui va dispărea în timp. Singurii care nu trebuie să uite acest nume sunt procurorii DNA.

Dă-te-n durerea mea şi apoi vorbim!

Ştiam că e nesimţit, tupeist, linguşitor, laş, mincinos, iscoditor, trădător, manipulator şi lista poate continua la nesfârşit. Ştiam că n-are scrupule, că interesul lui şi al castei din care face parte are întotdeauna prioritate. Ştiam bine toate astea. Ce nu ştiam e apetitul fulminant pentru frăţietate socială în vremuri de restrişte.

Da, politicianul român (căci despre el vorbim, desigur) reuşeşte să ne surprindă în continuare. Taman când credeam că am ajuns să-l cunoaştem pe îndelete, când credeam că nu mai e nimic sub ceafa groasă cenzurată nedrept de părul gelat. Şi totuşi, uite ce eroare era să comitem.

Pentru că de sub straturile abrupte de şoric, în care zac toate păcatele capitale, a răsărit ca un ghiocel şchiop virtutea No 1 – solidaritatea. Iar contextul nici că se putea a fi unul mai prielnic izbucnirii unei asemenea efuziuni edenice: o criză care inundă ţara, o ţară care se îneacă în criză, plus nişte actori figuranţi – îi numim aici pe liderii de sindicat, care încearcă să dea impresia că salvează ce s-o mai putea salva: un spor salarial, un procent la pensie, vreo 4 locuri de muncă şi 7 bonuri de masă.

În asemenea condiţii optime, politicianul mioritic se gândeşte că e timpul să se elibereze de apăsarea virtuoasă şi exclamă fatidic: “Haideţi să împărţim frăţeşte durerile crizei”.

Rumoare, perplexitate, cuvinte înghiţite, limbi muşcate, noduri în gât. Cu asta chiar ne-a dat gata. Auzi, să-mpărţim cu frenezie, aşa…ca de la nevoiaş la nevoiaş, durerile. Pfoaaa! Fantastică zicere. Pe cât de draconică, pe atât de excepţională. Istorică, fără doar şi poate.

Dincolo de admiraţia elucubrantă pe care asemenea cuvinte o storc din mine, nu pot să mă abţin de la câteva precizări, mai degrabă sugestii, oferite cu toată buna credinţă.

N-a precizat domnu’ politician care dureri să fie împărţite, ale noastre sau ale “lor”, cei aflaţi undeva deasupra realităţii cotidiene, într-o levitaţie permanentă. Deci?

Eu i-aş propune mai degrabă un târg rezonabil. În locul acestei fracţionări solidare de nevoinţe, ar fi mult mai simplu să facem schimb de dureri. La pachet. O tranzacţie absolut echitabilă: Noi dăm un chiorăit sănătos de maţe la schimb cu un mic dejun copios; dăm perechea favorită de blugi de la Fifth Hand la schimb cu costumul ponosit purtat de 2 ori; dăm ţânţarii din subsolul apartamentului la schimb cu fluturii din grădina vilei; dăm apartamentul la schimb cu vila; dăm Aro la schimb cu Pajero; dăm Săniuţa la schimb cu Jack Daniells; dăm diagonala de 40 cm la schimb cu una din cele patru plasme gigant; dăm praful de pe tobă la schimb cu o lopată de huzur. Abia atunci, inconştientul ce-şi spune om politic, va putea simţi cruzimea şi apăsarea unei vorbe celebre printre clienţii de la bodega “La Ion end compani” (dată şi ea la schimb cu “Casa Vernescu”): “Dă-te-n durerea mea”.

Până atunci, să ne scutească.

Bravos, mon cher! Halal să-ţi fie!

Emil, Mircea şi umorul lui Călin

Mai ţineţi minte? 1-30 noiembrie 2008. Cea mai frumoasă perioadă din viaţa recentă a României moderne. Un fascicul temporal în care românilor li s-a prezentat certitudinea că totul este realizabil, că imposibilul poate deveni posibil. Timp de 30 de zile neîntrerupte, pe retina prăfuită a alegătorilor a rulat la nesfârşit pelicula SF: “O ţară mai frumoasă cum este ţara mea/ Nu poţi găsi în lume oricât ai căuta” (ştiu că titlul pare lung dar e numai vina regizorilor). În rolurile principale, doi maeştri ai oratoriei fără pauze de respiraţie: Mircea Geoană – fost cavaler de Washington, reprofilat în prostănac de micul Paris şi Emil Boc – Măria-Sa, duce al Ardealului, zis şi “Ecoul”.

Ce-au putut să scoată oamenii ăştia pe gură în campania electorală depăşea în fantezie, ba chiar inimaginabil, călătoriile lui Jean-Luc Picard cu Start Treck-ul său: pensii de vis, salarii europene, condiţii de muncă de invidiat, ce mai, un trai paradisiac în care românii urmau să se lăfăie în următorii patru ani. Totul pe un fundal de moace zâmbitoare şi optimiste, în care molarii şi premolarii celor doi politicieni concurau pentru un rol serios într-o reclamă Colgate.

Un singur obstacol stătea în calea propăşirii spirituale, dar mai ales materiale a norodului: discursul enervant de rigid al celui de-al treilea personaj – Călin Popescu Tăriceanu, fan “Biker Boyz”, patrician convins. Conştient în toată regula de ce cratere lasă în urmă, motociclistul nostru le vorbea oamenilor în termeni cât se poate de realişti, dar extrem de nepopulari şi iritabili, despre neputinţa înfăptuirii programelor de guvernare ale adversarilor săi la Tronul de la Victoria. Le spunea franc că raiul pe pământ se mai amână un pic.

Fatal discurs pentru Tăriceanu, mină de aur pentru Boc şi Geoană. Scrutinul a venit, iar oamenii au ales, fireşte, iluzoriul. Nimic rău în asta. Numai că în România, nici măcar visele nu durează la fel ca în alte ţări şi somnolenţa plăcută în care ţara se cufundase ca după o înghiţitură puternică de aurolac s-a transformat, peste noapte, într-un travaliu cu sudori de coşmar.

Aşa se face că, o dată ajunşi la Putere, bravii noştri oratori cu aură de starlete şi-au îngheţat brusc mimica, au preluat morga autoritară a unor oameni responsabili şi au început să vorbească nepopular: “Păi nu prea ar fi bani pentru salariile profesorilor, păi nu prea ar fi bani pentru pensii, păi nu prea ar fi bani pentru agricultură, păi nu prea ar fi bani pentru aia şi nici pentru ailaltă”. Şi pentru că nimeni nu iese în faţa flegmelor cu faţa descoperită, eroii noştri şi-au tras drept văl un argument imbatabil şi oricând la datorie: clasica, inepuizabila şi blestemata grea moştenire. O scuză perpetuată la nesfârşit în România, ale cărei resurse inepuizabile mai servesc şi astăzi drept paravan demagogiei, minciunii şi nesimţirii crase.

“N-am ştiut, vă rugăm să ne credeţi, ce ne va lăsa blestematul ăla de Tăriceanu. Noi am crezut că glumeşte când se văita că nu mai are fonduri, că e un fel de umor liberal, da’ el vorbea serios. N-am ştiut, credeţi-ne, vă rugăm, vă rugăm…”, imploră perfid pe toate ecranele tv Boc şi Geoană, încurajând, în felul acesta, lehamitea naţională şi schimbarea canalului. Parcă, dintr-o dată, Magda Ciumac şi Sexy Brăileanca nu mai prezintă atâta repulsie.

P.S: În ciuda situaţiei “dezordonate” prin care trece actualul Executiv, îmi menţin cu statornicie pariul.

Eeee….nimic altceva!

“A pune batista pe ţambal”, ” a ascunde gunoiul sub preş” – expresii pe care partidele politice le-au întrupat în modul cel mai perfecţionist cu putinţă. Ca şi stupida şi cretinoida replică cinefilă provocată de prinderea în flagrant a soţiei în timpul unei partide nebune de sex cu instalatorul: “Nu e ceea ce pare”.

Asta se întâmplă şi pe scena politică autohtonă. Nimic nu e ceea ce pare, nimic din ce vedem la televizor, nimic din ce auzim la radio, nimic din ce spun politicienii mioritici nu trebuie luat ca atare. E ca şi cum am vedea un film cu monştri, creaturi scârboase şi înfiorătoare, iar regizorul ne-ar spune la sfârşit că a vrut să ecranizeze o comedie romantică.

• Iliescu l-a făcut prostănac pe Geoană – “Eeee, a fost un fel de a spune că nu a luat decizia cea mai bună la momentul respectiv. Nimic altceva”.
• Băsescu s-a răstit la liderii democrat-liberali şi le-a adresat cuvinte dure - “Eeee, a ridicat puţin tonul. Nimic altceva”.
• Băsescu s-a suit la volan după ce a băut alcool - “Eeee, parcă nu-l ştiţi pe Traian Băsescu. Aşa e el, mai din popor. Nu de-asta l-aţi votat? Nimic altceva”.
• Mitrea a zis că-şi înfige colţii în gâtul lui Geoană – “Eeee, au fost cuvinte la supărare, da’ el ţine de fapt la şeful de partid. Iar acesta nu s-a enervat deloc. E doar…puţin mâhnit. Nimic altceva”.
• Vadim i-a înjurat ca la uşa cortului pe x, y şi z în cadrul unei emisiuni televizate – “Eeee, Tribunul a vrut de fapt să arate că respectivii au încălcat legea şi a folosit un vocabular mai colorat. Nimic altceva”.
• Băsescu a făcut-o “ţigancă împuţită” pe o ziaristă – “Eeee, prea a depăşit limita şi ziarista. Şi ştiţi că preşedintele e mai dintr-o bucată, mai de-al nostru. Nimic altceva”.
• Câteva sute de suporteri ilfoveni au protestat la sediul PSD - “Eeee, un lucru firesc. Erau şi ei amărâţi că le-a fost ghilotinat preşedintele. Nimic altceva”.
• Primarul, senatorul, vicepreşedintele şi-au dat demisia din partid – “Eeee, un gest de onoare din partea lor. Suntem mândri că i-am avut colegi. Nimic altceva”.
• Primarul, senatorul, vicepreşedintele nu-şi mai dau demisia - “Eeee, un gest inteligent din partea lor. Suntem mândri să-i avem colegi. Nimic altceva”.

Acestea sunt reperele după care actorii scenei politice autohtone se coordonează. Prima parte a sentinţelor de mai sus constituie evenimente care s-au petrecut “sub ochii noştri”. Ce-a de-a doua parte reprezintă explicaţiile regizorale aruncate pe retina aburită a spectatorilor.

Nicăieri ca în România nimic nu e ceea ce pare. Toţi suntem spectatorii orbi ai unui spectacol grotesc, ce duhneşte îngrozitor, dar pe care păpuşarii politici ni-l vând la preţ de ecranizare cu miros de scorţişoară.

Nimic altceva.

Bideu + Ciocu’ Mic = LOVE …cu aromă de flegmă

   Cât să fie? De prin ’92, nu?  Vreo 12 ani. Hmm… multişor, nu glumă.

12 ani de înjurături scuipate printre dinţi sau cu toată gura deschisă. 12 ani de blesteme tunate şi fulgerate dinspre Kiseleff spre Modrogan şi invers. 12 ani de flegme deversate pe firavele petale ale trandafirilor-simbol. 12 ani de spectacol politic grotesc cu actori de primă mână. 12 ani de iluzii masacrate, de talibanism parlamentar, de mizerie la patru ace. O cocină politică ce a ţinut loc de guvernare în interesul cetăţeanului. O mahala cu rating ce a ţinut loc de dialog. O repriză de fleşcăială televizată ce a ţinut loc de reală dezbatere. Schimburi suave de replici cu spume la gură în ore de maximă audienţă. Vanghelie vs. Prigoană; Vanghelie vs. Udrea; Vanghelie vs. Videanu; Năstase vs. Boc; Geoană vs. Stolojan; Mitrea vs. Berceanu şi, desigur, în aplauzele iubitorilor de clovni, Bideu vs. Ciocu’ Mic – singurul duet care a reuşit să depăşească în rating declaraţiile amoroase ale lui Tarky către Mihai Trăistariu.

„Ăştia n-au doctrină” – „Ăilalţi sunt pui de comunişti”; „Ăştia sunt slugile lui Băsescu” – „Ăilalţi sunt d’alde 322”; „Ăştia sunt demagogi şi falşi” – „Ăilalţi sunt hoţi şi corupţi”; „Ăştia au un lider marionetă” – „Ăilalţi au baronii locali”; „Ăştia sunt proşti” – „Ba ăilalţi sunt proşti”.

Toate sunt consemnări istorice ale idilei consumate efervescent între PSD şi PD-L (fost PD). Acum, cele două „forţe” şi-au dat mâna. Toţi actorii de mai sus au devenit iepurii aceluiaşi joben. Amintirile convulsive au fost măturate şi băgate sub preş, s-a apăsat „delete” peste imaginile putregăite, s-a dat cu spray de portocale peste mirosul de lături, s-a dat uitării trecutul şi a înrâurit pacea uitării.

Acum, în oracolul guvernamental, în locul pozelor cu scuipat pe ele, găsim doar pagini pline cu: Marean + Elena (Nuţi) = LOVE, Geoană + Boc = LOVE, Năstase + Macovei = LOVE, Bideu + Ciocu’ Mic + H2O = LOVE. Totul asezonat cu inimioare colorate inocent în orange şi roşu.

Bravos, mon cher! Halal să-ţi fie!

 

P.S: Nimic despre Theodor Stolojan. Pentru că după episodul de luni, „nimic” mai înseamnă acest nume în politica autohtonă.

Al naibii popor român că nu te gândeşti la binele stăpânilor tăi!

Sunt fascinat de omnipotenţa bugetară din perioadele electorale. Pe cuvânt de onoare. La ce mă refer?

De câte ori, în cursul etapelor de câte patru ani de guvernare, diferite categorii sociale şi-au cerut, pe bună dreptate, de altfel, drepturile? Profesori, medici, funcţionari publici, ceferişti, taximetrişti, toţi au ieşit la un moment dat în stradă, în perioadele ce umpleau „golul” dintre un scrutin electoral şi altul. Ce se întâmpla de fiecare dată? Păi, Guvernul, în nemărginita-i prudenţă şi înţelepciune, negocia, se tocmea, cântărea ore, zeci de ore, nopţi şi zile până să pună un 2-3% la salariile sau pensiile – şi-aşa mizerabil de mici – ale „răsculaţilor”. Iar aceştia se întorceau la casele lor spăşiţi, convinşi de pledoaria impecabilă a vreunui ministru cum că „bugetul nu poate suporta la acest moment creşteri mai mari de-atât”.

Ei bine, situaţia se schimbă radical în anul electoral, mai precis cu vreo 6 luni înainte de alegeri. Zgârciţi fără noimă până atunci, ocupaţi să-şi agonisească bani albi cu care să-şi imaculeze eventualele zile negre, politicienii, guvernanţii şi, în general, stăpânii „boborului” par să fi descoperit brusc virtutea milosteniei şi împart fonduri ce apar de niciunde. Dintr-o dată, limitele bugetare de care, timp de trei ani şi ceva, se văitaseră lacrimogen miniştri, devin…nelimitate. Nimic nu mai pare de neîndeplinit, orice păs se poate rezolva, totul este realizabil, iar Guvernul devine un fel de Bancă edenică ce împarte în stânga şi-n dreapta laptele şi mierea biblice tuturor celor care, peste puţină vreme se vor trezi cu ştampila de vot în mână.

Au nevoie profesorii de majorări salariale? Păi de ce să ne încurcăm cu 5-10-15%? Hai direct cu 50 de procente, să ne ţină minte câtă viaţă-or avea (sau măcar până la urnă). Pensionarii vor pensii mai mari? Hai să le dublăm că avem de unde! Şi tot aşa, pe un trend deja împământenit, cadouri electorale absolut dezinteresate (sîc!) zboară peste neaoşa noastră patrie, într-un context general de extaz patriotic.

Toate bune şi frumoase, dar totul are un preţ şi vrem să ştim cui îl plătim. Şi acum apare confuzia. Pensia s-a mărit, salariul s-a mărit, ajutorul social s-a mărit, dar cine-a fost Moş Crăciunul electoral? PSD? PNL? PD-L? UDMR? PRM?

Ei, cum cine? Toţi, dar absolut toţi au contribuit la această revărsare de belşug peste români. Şi uite-aşa se face că, la cinci minute după ce Tăriceanu ne explică pedant că Guvernul liberal a mărit pensiile, Mircea Geoană perorează pe un alt post cum că numai la presiunile PSD s-a întâmplat asta şi că altfel n-am mai fi avut ce povesti. Într-un studio alăturat, eternul şi fascinantul Theodor Stolojan ne ţine pe toi în priză cu al său discurs efervescent despre rolul PD-L în toată dărnicia asta electorală. Ba şi Vadim se pare că a avut o contribuţie decisivă, pe care se grăbeşte s-o expună fastuos între cei patru pereţi ai unei televiziuni domestice care s-ar putea numi mai degrabă „Elodia TV”.

Aşadar, toţi au mărit pensiile, salariile, ajutoarele sociale şi toate cele. Punct…Stai puţin….Ce? E criză economică? Păi cine poartă răspunderea?

Şi brusc, morişca asumării aplauzelor pentru belşugul de mai înainte se blochează şi începe a se învârti în sens invers: Vadim nu, Stolojan nu, Geoană nu, Tăriceanu nici atât. Păi cine-a mai rămas? Aaaa, profesorii, medicii, funcţionarii publici, ceferiştii şi taximetriştii. Da, nenorociţii ăştia sunt de vină pentru că au acceptat 100 de lei în plus fără să se gândească la repercusiunile acestor apucături hrăpăreţe.

Al naibii popor român că nu te gândeşti la binele stăpânilor tăi!

 

Zâmbetul electoral sau cât de folositoare e igiena orală

Nimic nu-mi provoacă o mai apăsată şi deranjantă stare de vomă decât sufocantele apariţii senine, luciferice, luminoase până la orbire ale candidaţilor în campania electorală.

Dincolo de promisiuni neonorate, dincolo de faptul că nu i-am văzut de acum patru ani, dincolo de tupeul mustind a dispreţ pe care-l au de a da ochii cu alegătorii, candidaţii noştri mai au ceva – o aură hollywood-iană: sclipiri în ochi, roşeaţă în obraji şi mai ales un zâmbet larg, paralizat şi paralizant, care ar trebui să devină amprentă electorală.

Unde există posibilitatea unei băi de mulţime apare şi candidatul x, afişându-şi molarii şi premolarii electorali. De ce, Doamne iartă-mă, or zâmbi atâta aceşti maeştri ai igienei orale, încă nu mi-am dat seama. Poate pentru că salariul minim pe economie se evaporă cu ocazia primei vizite la alimentară? Poate pentru că ţăranul cu care stau de vorbă nu-şi mai poate munci pământul din cauză că statul râde de el cu o subvenţie ce ţine loc de hârtie igienică? Poate pentru că mama care are lacrimi în ochi nu-şi poate trimite copilul la şcoală, neavând bani de uniformă şi rechizite? Poate pentru că studentul din faţa lor le povesteşte cum, din bursa de studii pentru care a trudit un semestru, şi-a permis „luxul” de a-şi cumpăra o carte din cele 10 obligatorii de pe semestrul viitor? De ce afişează politicienii acest zâmbet cretinoid, împietrit pe moaca de actori plătiţi regeşte? E şi asta vreo metodă de comunicare politică? Să zâmbeşti la necazurile celor cărora le cerşeşti votul? De fapt, la câtă nesimţire zace pe băncile Parlamentului, întrebările de adineauri devin retorice.

 

P.S: Un singur lucru încă. Le-aş sugera marilor companii producătoare de pastă de dinţi să ia în serios campaniile electorale. Un rânjet neaoş de senator sau deputat le-ar tripla încasările instantaneu.

Politicianul român nas în nas cu “door to door”

“Voi face campanie door to door”.

E propoziţia preferată a oricărui candidat la alegerile parlamentare din noiembrie, căruia pesemne euforia visului de a ajunge / rămâne în Parlament i-a luat minţile (câte-o avea). Altfel nu-mi pot închipui cum un om responsabil, cu oareşce simţ al realităţii, poate să spună la mijlocul lunii septembrie că va merge din uşă-n uşă pentru a-i convinge pe alegători să pună ştampila pe numele său. Te apucă şi râsul când îi vezi aşa zglobii pe la diverse emisiuni televizate, răspunzând cu o seninătate adorabilă la întrebarea “Cum v-aţi gândit să faceţi campanie?” – “Door to door”.

Probabil s-au îndrăgostit de expresie, le gâdilă timpanul aceste silabe şi nu mai fac uz de fărâma de raţiune care zace, mai mai să sucombe.

Păi cum Dumnezeu poate fi un candidat la Senat (îndeosebi) atât de naiv – ca să folosesc cea mai cuminte descriere – încât să creadă că poate poposi la uşa tuturor alegătorilor din colegiul său, va sta de vorbă cu fiecare, le va asculta păsurile şi se va strădui să-i convingă de faptul că el e cel mai potrivit candidat? Pentru un colegiu senatorial care are, să spunem, 40 de localităţi, o asemenea performanţă ar atrage invidia lui Superman, Batman, Captain Planet şi oricare alt erou legendar. Dar deh, aiuritul cu pretenţii “parlamentăreşti” şi potenţe supraomeneşti crede că poate face asta. Sau ne minte cu virtuozitate şi pedanterie rasată că se poate. Pentru că, să fim serioşi, dă bine să apari în faţa camerelor tv, cu burta-n gât şi gramatica limbii române abandonată în şcoala primară şi să spui : “door to door”.

Ba pariez că mulţi vor spune asta şi pe la jumătatea lui noiembrie, confirmând, încă o dată dacă mai era nevoie, că politica nu-i pentru orişicine. Tre’ să ai nişte argumente puternice pentru a putea pătrunde în casta exclusivistă a făuritorilor de legi şi ordonanţe. Iar simţul realităţii, simţul ridicolului, bunul simţ reprezintă tot atâtea piedici în calea afirmării pe această scenă.