Cum am aflat că sunt idiot!?!

I. “Dacă Crin Antonescu nu obţine cel puţin 15% în Dâmboviţa, a doua zi îmi dau demisia”.

II. Crin Antonescu obţine 12,6 procente în judeţul Dâmboviţa.

III. “Am să-mi continui mandatul de preşedinte interimar până la conferinţa judeţeană. Nu m-am răzgândit deloc. Îmi termin acest mandat şi apoi discutăm”.

    Oros. Călin Oros. Preşedinte interimar al PNL Dâmboviţa; omul adus ca să redea puls unei organizaţii aflate în moarte clinică. Mergea vestea despre el că ar fi un bun organizator, un tip cu mână forte, taman ce trebuia în fruntea unor liberali mult prea boemi pentru smardoiala politică autohtonă. Adăugaţi la asta un discurs bine închegat şi puţin umor înţepător şi aveţi imaginea unui politician top-quality sadea. Lipsea parcă ceva la aşa pedigree de invidiat: minciuna, nerespectarea cuvântului dat şi seninătatea cu care poţi să te faci de râs. Numai bine însă cu alegerile prezidenţiale, care i-au oferit personajului nostru oportunitatea asimilării din mers a acestor carenţe.
    Carevasăzică, domnul Călin Oros zicea undeva acum 3-4 săptămâni că-şi va depune demisia în ziua imediat următoare scrutinului în cazul în care candidatul liberal Crin Antonescu nu va obţine măcar 15% din voturile dâmboviţenilor. Scrutinul a trecut, numărătoarea voturilor s-a săvârşit la rându-i şi iaca ce să vezi: Antonescu nu a convins decât 12,6 din dâmboviţeni. Buuunn! Urmarea logică a acestor fapte trebuia să consemneze demisia lui Oros. Dar stop! Eticheta nu ne dă voie! Eticheta de om politic pur-sânge, fireşte, aşa cum l-am ilustrat ceva mai înainte.
    Probabil, din dorinţa de a copia un comportament de lider veritabil, patentat cu succes de doi „răzgândaci” celebri – Băsescu şi Tăriceanu, preşedintele PNL Dâmboviţa se suceşte brusc şi declară brav că-şi continuă mandatul. „Cu alte cuvinte, v-aţi răzgândit”, vine replica unei colege, în încercarea de a impune o concluzie firească. Aiurea, fata nu pricepuse nimic. Oros stă drept, o priveşte în ochi şi afirmă imperturbabil: „Nu m-am răzgândit deloc. Îmi continui acest mandat. Atâta tot”. E rândul meu să rămân perplex. Mă uit la Oros ca un imbecil. Nu mai sunt capabil să leg două gânduri logice. Încerc totuşi o reacţie disperată: „Dar ce spuneţi dumneavoastră nu-i totuna cu demisia”. „Ba e totuna, ce nu-nţelegeţi?”, vine croşeul liberalului, care mă loveşte drept în creştet, ca o revelaţie. Mă îngrop în scaun şi nu mai spun nimic până la finalul conferinţei de presă. Aflasem cât de idiot sunt, din moment ce n-am fost în stare să pricep că a-ţi continua mandatul e totuna cu a-ţi da demisia.

Seara alegerilor. Dincolo de rezultate, ceva nelămuriri…

Mircea Geoană

- De ce trebuia să se ţină de foile alea în momentul discursului de după exit-poll oferind impresia că dacă le scapă din mână şi-a găsit sfârşitul politic? Cum se face că un candidat care cu doar 2 zile înainte făcea faţă cu brio meciului televizat cu Crin şi Traian a stat acum agăţat de câteva coli A4 pe care erau înşirate 10 fraze banale???

- De ce trebuia ca Ion Iliescu să-şi pună pe cap şapca aia comunistoidă taman când tot norodul era cu ochii „pe sticlă”? Nu era de ajuns că foarte mulţi dintre cei care nu-l aleg pe Mircea Geoană o fac din considerente de trecut nefast al tătucului? Trebuia ca repulsia să aibă parte şi de o „fotografie”?

- De ce trebuia ca „vocile” PSD de după exit-poll să fie Iliescu, Năstase, Vanghelie? Adicătelea ţintele lui Băsescu de pe parcursul campaniei. Mai lipsea Hrebenciuc pentru ca tabloul „vânat” de actualul preşedinte să fie complet. 

Crin Antonescu

- Cum se face că un tip cu o prestaţie aproape impecabilă pe durata campaniei să patineze atât de jenant pe discursul vadimist devenit deja „brand” politic autohton? „Mogulii în cârdăşie cu Traian Băsescu” sau „Haideţi, că mai sunt şanse”, în momentul în care sondajele îl plasau la 10 procente în urma lui Geoană sunt secvenţe memorabile pentru colecţia de penibilităţi „all-time” din campaniile electorale.

Traian Băsescu

Nici o nelămurire. Tipul nu mai produce de mult surprize bombastice care să schimbe brusc mersul lucrurilor în favoarea sa. Nu mai e „jucătorul” de altădată care mergea cu ochii închişi pe cartea de totul sau nimic. E previzibil, aşezat, defensiv, vlăguit, fricos. Plictisitor , dincolo de toate.

Avem un preşedinte de onoare. Cum procedăm?

   “Iar i-a tras-o-n bot”, şuşotesc nevrotic şi cu un pervers rânjet pe faţă reprezentanţii agenţiilor de ştiri, ziarelor şi televiziunilor prezenţi la Congresul celei de-a treia lansări a lui Mircea Geoană în cursa pentru Cotroceni. „Şi uită-te la el, nu se opreşte”. Grimasa perversă a durat aproximativ şase minute. Şase minute în care „el”, Ion Iliescu, l-a purtat pe candidatul PSD prin toate meandrele concretului: că e imperfect, că are oareşce reticenţe faţă de el, că una, că alta. Ion Iliescu l-a „plesnit” încă o dată (a câta oară?) pe mai tânărul său coleg în faţa ditamai poporului pesedist şi a camerelor TV.
   De la episodul „Prostănacul”, Mircea Geoană a primit palmă după palmă de la „inventatorul” partidului. Le-a îndurat pe toate cu stoicismul unui politician versat pentru că de fiecare dată a urmat răsplata unei susţineri făţişe în disputele electorale. Care susţinere, spun mulţi, cică face încă vreo 6-7 procente, pe care Ion Iliescu le poartă relaxat pe umeri.
De ce simte însă preşedintele de onoare al PSD nevoia ca de fiecare dată să-l „pişte” pe Geoană? Răspunsurile curg la unison: ca să-l ţină „în priză”, să se răzbune pentru „2005”, să-l facă să conştientizeze greutatea numelui său în partid ca nu cumva să facă greşeala de a-i ignora vreodată opiniile etc. etc. etc… Nimeni n-a încercat însă şi varianta asta: ca să nu pară neserios şi ipocrit.
   Ion Iliescu l-a criticat pe Mircea Geoană în atâtea rânduri, dur în cele mai multe dintre situaţii, încât ar fi părut grotesc acum să-l ridice în slăvi aiurea. L-a criticat des, însă niciodată nu i-a refuzat nevoia de sprijin în întrecerile electorale. Şi asta a făcut şi acum. Cele şase minute despre imperfectul Mircea Geoană au fost compensate cu vreo douăzeci şi ceva despre răul absolut Traian Băsescu. Şi brusc, în lumina comparaţiei, candidatul PSD a devenit înger în ochii electoratului. Un înger imperfect, cu destule defecte, dar net superior, ca prezentare, diabolicului său adversar.
   Ăsta e meritul lui Ion Iliescu în PSD. Pe lângă cele 6-7 procente, preşedintele de onoare aduce o doză vitală de seriozitate şi realism în partid. Pentru că oricum poate fi catalogat Ion Iliescu, numai ipocrit şi neserios nu.

Boc. Boloboc.

Premierul nu iese din cuvântul preşedintelui şi pace. Nu vrea el. Oricât îl critică lumea şeful Executivului ştie una şi bună: cuvântul de la Cotroceni e sfânt. Vrea Băsescu blonde în Guvern, vrea şi Emil. Vrea Băsescu prostituţie, vrea şi Emil. Vrea Băsescu unicameral, vrea şi Emil. Vrea Băsescu PSD-ul afară, atât aşteaptă Emil.
Linia politică a lui Traian e dreaptă ca bolobocul şi el nu trebuie să calce strâmb contrazicându-l în vreun fel pe şeful statului. Pe undeva e chiar de admirat masochismul ăsta fanatic. Câţi ar rezista cu aşa consecvenţă?

Nevoia de huiduieli

Două precizări, mai întâi:

1. Ideea reducerii numărului de parlamentari pare una justă şi binevenită în peisajul politic autohton.
2. Propunerea lui Traian Băsescu ca în ziua alegerilor prezidenţiale să se organizeze şi un referendum prin care să consulte „poporul suveran” cu privire la Parlamentul unicameral şi ceva mai puţini parlamentari este genială în perspectivă electorală. Luând la ţintă un Parlament aflat în topul celor mai detestate instituţii de către români, şeful statului a jucat fantastic şi are numai de câştigat, indiferent dacă referendumul se va ţine sau nu.

Şi acum. Ideea pleacă de la o remarcă a lui CTP. Într-o ţară cu o minimă cultură democratică, propunerea lui Traian Băsescu ar fi fost întâmpinată cu justificată mânie, cu revolta cetăţeanului al cărui dram de inteligenţă a fost călcat în picioare, cu protestul masiv al poporului suveran luat (iar) „de prost” şi, finalmente, cu un cor armonios de huiduieli. Şi cum altfel poţi răspunde unei asemenea ofense? Cum ai putea să nu consideri anormal, strigător la cer şi moralmente fraudulos ca în ziua alegerii preşedintelui României să trebuiască să votezi şi o lege propusă de unul dintre candidaţi? Cine trebuie să fii ca să nu-ţi dai seama de mârlănia unui asemenea gest (altminteri, spuneam mai devreme, fantastic sub aspect electoral)? Vă spun eu. Popor român, asta trebuie să fii. Popor care, desigur, fără pretenţia unei cercetări sociologice „pretenţioase”, a împânzit într-o proporţie covârşitoare toate forumurile, blogurile şi site-urile ziarelor şi televiziunilor cu mesaje de nestăvilită încântare faţă de propunerea lui Traian Băsescu. Şi care îl aplaudă frenetic pe „cotrocenist” atunci când acesta îşi face apariţia la vreun răvăşit de oaie sau canonizare de sfânt.

Păcat. Într-o ţară din care maturitatea democratică absentează cu desăvârşire, lipsesc şi huiduielile. Şi câtă nevoie am avea, uneori, de ele!