Avem un preşedinte de onoare. Cum procedăm?

   “Iar i-a tras-o-n bot”, şuşotesc nevrotic şi cu un pervers rânjet pe faţă reprezentanţii agenţiilor de ştiri, ziarelor şi televiziunilor prezenţi la Congresul celei de-a treia lansări a lui Mircea Geoană în cursa pentru Cotroceni. „Şi uită-te la el, nu se opreşte”. Grimasa perversă a durat aproximativ şase minute. Şase minute în care „el”, Ion Iliescu, l-a purtat pe candidatul PSD prin toate meandrele concretului: că e imperfect, că are oareşce reticenţe faţă de el, că una, că alta. Ion Iliescu l-a „plesnit” încă o dată (a câta oară?) pe mai tânărul său coleg în faţa ditamai poporului pesedist şi a camerelor TV.
   De la episodul „Prostănacul”, Mircea Geoană a primit palmă după palmă de la „inventatorul” partidului. Le-a îndurat pe toate cu stoicismul unui politician versat pentru că de fiecare dată a urmat răsplata unei susţineri făţişe în disputele electorale. Care susţinere, spun mulţi, cică face încă vreo 6-7 procente, pe care Ion Iliescu le poartă relaxat pe umeri.
De ce simte însă preşedintele de onoare al PSD nevoia ca de fiecare dată să-l „pişte” pe Geoană? Răspunsurile curg la unison: ca să-l ţină „în priză”, să se răzbune pentru „2005”, să-l facă să conştientizeze greutatea numelui său în partid ca nu cumva să facă greşeala de a-i ignora vreodată opiniile etc. etc. etc… Nimeni n-a încercat însă şi varianta asta: ca să nu pară neserios şi ipocrit.
   Ion Iliescu l-a criticat pe Mircea Geoană în atâtea rânduri, dur în cele mai multe dintre situaţii, încât ar fi părut grotesc acum să-l ridice în slăvi aiurea. L-a criticat des, însă niciodată nu i-a refuzat nevoia de sprijin în întrecerile electorale. Şi asta a făcut şi acum. Cele şase minute despre imperfectul Mircea Geoană au fost compensate cu vreo douăzeci şi ceva despre răul absolut Traian Băsescu. Şi brusc, în lumina comparaţiei, candidatul PSD a devenit înger în ochii electoratului. Un înger imperfect, cu destule defecte, dar net superior, ca prezentare, diabolicului său adversar.
   Ăsta e meritul lui Ion Iliescu în PSD. Pe lângă cele 6-7 procente, preşedintele de onoare aduce o doză vitală de seriozitate şi realism în partid. Pentru că oricum poate fi catalogat Ion Iliescu, numai ipocrit şi neserios nu.

- Domnule pesedist, domnule pedelist (stimate jigodii)

Notă: Orice asemănare cu nume şi personaje reale nu este deloc întâmplătoare

 *

- Domnule pesedist, cum apreciaţi activitatea Guvernului după primele şase luni?

- Vă spun cu toată responsabilitatea, Executivul a pierdut lupta cu criza. Toate măsurile adoptate au fost proaste şi absolut ineficiente. În loc să ne scoată din rahat, mai rău ne-au îngropat.

 - Domnule pedelist, vi se pare că măsurile Guvernului au dat roadele aşteptate după primele şase luni?

- Dom’le, eu vă spun cu sinceritate: n-au dat roade, da’ o să dea. Aşa cred. Aşa sper. Aşa mi s-a spus.

 *

- Domnule pesedist, înseamnă că aţi stat degeaba jumate de an la guvernare, dacă măsurile adoptate nu sunt eficiente…

- Nu, Nu…Ia staţi oleacă…Nu vorbiţi aşa. De fapt, miniştrii ăia portocalii sunt de vină. Da, da…Videanu şi Pogea şi şmecherul acela de Berceanu. Ei tre’ să scoată ţara din mocirlă.

- Domnule pedelist, partenerii de guvernare aruncă pisica în curtea dumneavoastră şi spun că responsabilitatea relansării economice revine miniştrilor dumneavoastră…

- Hă, hă, ce să zică şi ei. Eu vă spun clar: dacă ăştia de la Agricultură şi Educaţie nu fac treabă, ţara o ia rău de tot pe arătură. E prea multă abrambureală. Hă, hă.

*

- Domnule pesedist, în contextul celor de mai sus, cum apreciaţi că funcţionează Parteneriatul pentru România?

- Să-l ia dracu’ de Parteneriat şi ducă-se pe Apa Sâmbetei toţi nenorociţii şi şmecherii ăia de portocalii cu vraiştea lor cu tot.

- Domnule pedelist, partenerii vă acuză de una şi de alta…

- Ce parteneri, dom’le? Bandiţii ăştia? Nepricepuţii ăştia? Jigodiile astea? Dă-i în pizda mă-sii cu acuzaţiile lor cu tot.

*

- Domnule pesedist, în condiţiile astea, veţi rupe Parteneriatul şi veţi ieşi de la guvernare?

- Doamne fereşte!!! Da’ de ce să facem asta? Aţi înnebunit cu capu’? Că noi nu.

- Domnule pedelist, putem afirma că Parteneriatul pentru România este un eşec?

- Da’ de unde concluzia asta pripită? Uitaţi-vă bine la ce vă spun: Parteneriatul funcţionează ireproşabil. I-re-pro-şa-bil. N-am nici un motiv de îngrijorare. 

P.S: Replicile (deloc imaginare) de mai sus ilustrează sugestiv haosul roş-portocaliu care guvernează România la ora actuală. Un fel de terci politic necomestibil cu care ne otrăvesc zilnic reprezentanţii celor două partide cu o consecvenţă absolut remarcabilă.

P.P.S: Pariul rămâne valabil. Sunt mai încrezător ca niciodată.

Netrebnici inutili, lichele ordinare, altfel…politicieni de seamă

Vă mai aduceţi aminte de nenea omu’ politic care, într-un acces euforic de solidaritate tâmpă şi frăţietate revoltătoare, ne îndemna răstit să ne-mpărţim durerile dacă vrem să supravieţuim vremilor de restrişte ca astea de-acum? Da, acelaşi personaj care vorbea despre politicienii autohtoni în termeni de gentilomi. Hotărât lucru, politicianul nostru e un izvor nesecat de ziceri memorabile.

Ultima pe listă, grăirea pedantă cu privire la primele de vacanţă pe care angajaţii Ministerului de Finanţe le capătă, fără nici un bai că ar fi criză sau alte asemenea baliverne. Ei bine, în loc să ne explice cum stă treaba cu-mpărţitul durerilor între noi, câteva milioane de români cu câteva sute de lei salar’ şi vacanţe la ventilatorul apartamentului sufocant şi “amărâţii” lui Pogea care se vor relaxa prin Canare şi Honolulu, omu’ politic s-a grăbit avântat să dea explicaţia acestei discrepanţe: “E legal, dom’le. Ce vreţi? Putem să le facem noi ceva? Aşa e legea!”.

Ta daaaammm!!! Na poftim, zicere de politician responsabil! Să-ţi tot înghiţi vorbele nesărate şi criticile impertinente, cetăţean cârtitor ce eşti, care n-ai băgat de seamă că nu e nimic în neregulă cu primele astea de vacanţă. Pentru că legea le permite. Na, aşa-ţi trebuie!

Dacă însă nu te-a pus la punct această precizare juridică, atunci poţi să-ţi dregi niţel glasul şi să-ncepi: Păi bine mă, nenorociţilor (politicieni de-a valma), nesimţiţilor, cefe groase, hoţilor şi mârlanilor, de-asta eram noi revoltaţi? Că n-ar fi legal? Dar la profunda imoralitate nu v-aţi gândit o clipă? Sau vă plecase neuronul în vacanţă…desigur, pe banii statului? Cum să nu vă scuip pe stradă când voi îmi aruncaţi legea la înaintare pentru mizeriile prestate? Şi pe cine să dau vina că legea e jegos de absurdă dacă nu tot pe voi, lichele ordinare, care nu sunteţi în stare să faceţi o treabă ca lumea? De ce mai staţi în Parlament? Ca să vă înjuraţi prin comisii? Ca să râdeţi hăhăit la bancurile nesărate spuse de vreun coleg mitocan? Ca să vă uitaţi pe site-uri porno în timp ce se vorbeşte despre Educaţie? De ce nu faceţi legi bune, corecte, juste, netrebnici inutili?

Apoi, liniştindu-te din strigătul revoltat (altfel, inutil), poţi să legi articulat: “Nu faptul că e legal ne revoltă şi îl considerăm jignitor, ci acela că e profund imoral ca voi, politicienii, să silabisiţi pe unde apucaţi despre strânsul curelei, în vreme ce la pantalonii voştri cureaua nu e doar lată, dar şi ditamai de largă”.

P.S: în timp ce schiţam cu atâta patetism rândurile de mai sus, pe RTV ne zâmbea ritos domnul Ilie Sârbu, politician şi el, başca ministru al Agriculturii, care declara cu subiect şi predicat că a mărit cu maximum posibil sporurile directorilor din subordine. Legal, of course!

 

“Băgaţi-vă minţile-n cap” sau despre bagabonţi, lături, căruţe şi teleguţe

Mai ţineţi minte pariul simbolic de acum vreo şase luni? Ăla cu durata de viaţă a cumetriei pesedisto-pedeliste? Hotărât lucru, rămâne în picioare. La aproximativ juma’ de an de la parafarea acordului prin care s-au evaporat flegmele propulsate ani de-a rândul dintr-o parte în alta, lucrurile sunt încă şi mai clare decât atunci. De fapt, acum au chiar acoperire declarativă imbatabilă. Şi asta pentru că onor domnii democraţi – sociali şi liberali (sîc!) – par a fi intrat în zodia catârului, încăpăţânându-se cu orice preţ să rămână la guvernare. Şi nu pentru că se iubesc (ei, aş!). Şi nici pentru că le pasă de popor în vremuri de criză (e o insultă să mai bolborosească cineva aberaţia asta). Ci pur şi simplu într-adinselea, vorba lu’ Moromete. Just like that. Sau, dacă vreţi o explicaţie cu nuanţe strategice (cât de pedant sună), pentru că cine rupe acum parteneriatul îşi ucide candidatul pentru Cotroceni. Subit şi fără prea multă osteneală.

Şi pentru că lămurirăm aspectul ăsta şi pentru cei care încă mai cred aiuritori că PSD sau PD-L vor face un gest “eroic” (a se citi sinucigaş), haideţi să discutăm şi despre cum se face politică pe plaiuri autohtone. Şi despre cum poţi atinge culmile nebănuite ale nepăsării, nesimţirii şi penibilului cu uşurinţa relaxată a unui pârţ.

Carevasăzică, de vreo trei luni încoace gura ăstora de la Putere nu li se mai închide nici cu buldozerul. Politicienii coloraţi sângeriu sau orange ţăcăne sistematic şi vituperant unii împotriva altora de zici că n-au nimic în comun. Başca guvernarea unui norod de nerozi care i-au trimis acolo. Şi dă-i şi arde-i unii pe alţii. De la elocinţa hollywoodiană a lui Mircea Geoană şi până la logoreea neîntreruptă de punct şi virgulă a lui Emil Boc, de la respiraţia bănoasă a lui Videanu şi până la interminabilele lamentări ale lui Sârbu, de la privirea lacrimogenă a Ecaterinei Andronescu şi până la nădragii sumeşi ai lui Paleologu, de la forfetarul lui Niţă la forfetarul lui Pogea, de la şmecheriile lui Nemirschi la scândurile de mii de euro ale lui Ridzi, de la “caracterul jalnic” al unora şi până la “bagabonţeala” altora, mândra Coaliţie roş-portocalie dănţuieşte zglobie pe spinarea “proştilor”. Exersând în acelaşi timp discursurile anti-discursuri, declaraţiile anti-declaraţii şi ameninţările cele mai simpatice cu putinţă.

Că abia aici începe comedia în toată splendoarea ei. De la acuzaţiile fără perdea ale oamenilor lui Geoană la adresa partenerilor portocalii şi până la avertismentele pe bandă rulantă oferite drept răspuns nu se întâmplă practic nimic. Lăturile trec, apa se limpezeşte, partenerii rămân parteneri. “Ăla a furat”,  ”ăla a distrus economia”, “ăla e şpăgar”, “ăla e bagabond” etc. etc. etc. – se aude gălăgios dintr-o parte. Replicile vin prompt – “Aveţi grijă”, “ori la putere, ori în opoziţie”, “ori în căruţă, ori în teleguţă”, “ori suntem parteneri, ori nu mai suntem”, “băgaţi-vă minţile-n cap, că altfel…”.

Că altfel…nimic. Asta e coada de peşte în care se termină toate discuţiile din cadrul Coaliţiei. Asta e coada de peşte în care stă Parteneriatul pentru România. Asta e coada de peşte pe care se bizuieşte o ţară-ntreagă. O coadă care pute sinistru, dar ale cărei odoruri nu ajung la nasurile mult prea înalte ale dihaniilor cu pricina.

O vraişte care face toţi banii

Am stat vreo 30 de minute înaintea unei foi albe, scofâlcindu-mă pe toate părţile şi gândindu-mă la un subiect abordabil. Mi-au trecut prin minte mai multe “ştiri” propulsate de televiziunile centrale la nivelul unor “bombe” mediatice. Una dintre ele mi se pare cel puţin interesantă: înregistrarea “secretă” a dialogurilor social-democrate, pe tema: “Daţi mă-n ei, că-s vraişte!”.

Carevasăzică mare bâlci mare în culori sângerii la Turnu Măgurele. Pulsanţii social-democraţi din toată ţara s-au adunat în provincie, făcându-i un “catâr” (vorba unei foste mari speranţe a politicii autohtone) şefului PSD Teleorman – performerul alegerilor din 7 iunie, Liviu Dragnea.  S-au strâns ca să analizeze, să standardizeze, să socializeze (deh, normă doctrinară), într-o propoziţie – să nu facă nimic. Nimic care să diminueze efectele crizei, să stopeze şomajul, să-i mulţumească pe profesori. Nimic din toate “bălăriile” astea. Că la strategie politică par să se descurce admirabil. Şi cei care l-au bănuit mult timp pe Mircea Geoană de vinovăţie într-ale calificativelor iliesciene, n-au decât să-şi înghită acuzaţiile şi ironiile după acest Comitet Executiv.

Astfel, în ditamai vâltoarea dezbaterilor despre meandre şi concret, un microfon rebel pare-se că a uitat să se decupleze, captând chintesenţa întrunirii teleormănene: Videanu respiră bani, Pogea e omul nu ştiu cui şi, pe deasupra, un bagabont, Boc e un mare ţâşti-bâşti, Berceanu un tâmpit. Ba nici Băsescu nu-i de speriat. Ce mai tura-vura, zi-le domnu’ Geo(ană): “Toţi sunt vraişte”. Şi iată cum, un mesaj electoral, incomod de propagat pe căi oficiale, a ajuns “accidental” la urechile şi la inima norodului pesedist, care simţea acut nevoia unui astfel de impuls. Restul comentariilor şi dezbaterilor cu pretenţii de erudiţie, la ore de mare rating, sunt doar floricele pe câmpii. Bravos, dom’ Hrebe! Jos pălăria!

P.S: Dacă ar fi să plusez cu o altă temă, aş alege viziunea cotrocenistă asupra conceptului educaţional din România. Dar asta mai mult de-amorul artei, ca să zic aşa. Pentru că ce-ar mai fi de adăugat la halucinanta înşiruire: Gugăl, Herodot, păpădie, salată, tinichigii, filosofi, tâmpiţi? Probabil nimic. Şi-atunci cum să-i mai reproşezi lui “Care este” că tinde să ajungă cel mai puternic om din România? El a absolvit deja cursurile “Şcolii româneşti de factură băsesciană” încă înainte ca acest măreţ proiect să demareze. Şi atunci? Vivat Gaugăl! Vivat Traian! Vivat Marean! Ţara ne vrea tâmpiţi. Ba pardon, filosofi.

EBO nu votează EBA!

Săptămâna trecută, două evenimente majore, egale ca importanţă, au ţinut capul de afiş al mass-media naţionale: divorţul emoţionant al Elenei Băsescu de partidul în curtea căruia a crescut (după propria-i mărturisire) şi Congresul liberalilor. Vă propun să le luăm în ordine inversă.

Despre evenimentul PNL, prea multe n-ar mai fi de comentat. Au făcut-o cu vârf şi îndesat înşişi liberalii, într-un acces de logoree solidară cu noul şef. S-a schimbat preşedintele şi acum toţi galbenii săgetaţi îşi scaldă imaginaţia în ape edenice: “Pân’ la Crăciun suntem iar la guvernare” – susură şoapte asurzitoare în minţile îmbătate de mirosul de crin. Cât despre calităţile noului lider al PNL…liberalii n-au ajuns să le observe prea bine, focalizaţi încă pe “ăla care ne-a lăsat să murim în opoziţie”. Ceva de genul: Ce părere aveţi despre Crin Antonescu? R: “Tăriceanu e un arogant”. În rest, numai de bine.

Cel de-l doilea eveniment necesită oareşce analiză mai atentă, fie şi pentru că personajul principal depăşeşte în complexitate eroii lui Jane Austen.

Într-o conferinţă de presă care aducea întrucâtva a talk-show despre rimel şi mascara, Elena Băsescu şi-a anunţat candidatura ca independentă la euroalegeri. Acum, câteva precizări:

• Eu nu contest simpatia fără margini a românilor pentru “fata lu’ tata”, dar chestia asta cu independenţa nu vi se pare niţel forţată, niţel trasă de păr, niţel mincinoasă, ca să nu zic o ipocrizie grotescă? Păi cum măi fata lu’ tata eşti tu independentă când tot partidul lu’ tata sta la cheremul tău cu o docilitate căţelandră? Madam Turcan, monsieur Cristin Preda, ba chiar şi Lady Ciocu’ Mic afirmă public că-ţi vor da voturile lor dacă vei avea nevoie de ele (sîc!), ca să nu mai vorbim de oferta uluitoare a turistei colecţionare de Louis Vuitton de a te consilia. Ei aş, păi asta ţi-e independenţa, mon cher? Nu se cade…
• Unui lider pedelist cu greutate îi scăpără mintea şi ne lovi cu o axiomă indescifrabilă. Cică nu numai simpatizanţii PD-L o vor vota pe fata lu’ tata, ci şi pesedişti, penelişti, penegişti şi, în general, toţi cei care se regăsesc în viaţa şi comportamentul EBEI. Cu asta m-a blocat oleacă, recunosc. Pentru că nu prea ştiu la ce comportament se referea domnul cu pricina. Poate la faza de a bloca parcarea unui club cu maşina suburbană, doar pentru că locul preferat era ocupat?…Poate la gestul elegant de a năvăli subtil cu bodyguarzii în faţa cozii de la teleschi?… Poate la îndărătnicia de a nu fi atentă la orele de limbă română?…Căci dacă e pe de-astea, succesul principesei metropolitane e asigurat…
• Ultimul aspect e de-a dreptul fantastic. Într-un acces de sinceritate amestecată cu inconştienţă, mai mulţi pedelişti se dădură-n stambă la teveu cum că Emil Boc nu o va vota pe fata lu’ tata, ci lista PD-L.  Ups! Error! Danger! Acuma…eu nu ştiu cât o urmări tata lu’ fata programele de feşăn unde rulează ştirile cu febleţea, dar şi dacă-i cade retina pe aşa ceva…Îmi şi imaginez rictusul matinal pe faţa-i încremenită într-un perplex sublim atunci când va citi pe burtieră: EBO nu votează EBA!

Chiar aşa, cât de cretini ne credeţi?

Când s-a parafat cumetria asta libidinoasă între fraţii democraţi (sociali şi liberali) de sorginte fesenistă, vocile teribiliste s-au grăbit să dea cu “huo”, incriminând pupatul scuipatului ejectat ani de-a rândul dintr-o parte în alta. Însă, pe lângă acest cor de contestatari nevrotici, a mai existat şi un altul, ceva mai subţire-n răcnet, care a atras atenţia asupra buboiului ce-avea să vină: alegerile prezidenţiale din toamnă, precedate de genuflexiunile europarlamentare. Carevasăzică, aceste glasuri arătau cu degetul înspre imposibilitatea dezvoltării unei campanii mai de Doamne-ajută, atâta vreme cât adversarii (duşmani cu ştate vechi) împărţeau acum beneficiile perverse ale unei relaţii de amor conjunctural. Un semn de întrebare mai mult decât firesc, anulat însă buldozereşte de răspunsurile tâmpe ale liderilor politici.

De la din ce în ce mai insuportabila logoree prostănacă a lui Mircea Geoană, la elocinţa neîntreruptă de punct şi virgulă a lui Emil Boc şi până la pălăvrăgeala searbădă a reprezentanţilor din teritoriu, toate luările de poziţie ale politicienilor înhămaţi la această căruţă par amputate voit de orice urmă de luciditate. Luări de cuvânt precum: “Noi suntem competitori încă şi avem convingerea că electoratul va şti să înţeleagă acest aspect”, sfidează crunt discernământul limpede al alegătorilor şi anulează orice fărâmă de inteligenţă din partea acestora. Pentru că oricât de proşti i-ar considera Mircea Geoană pe ţăranii pepenagii din Dăbuleni şi oricât de tâmpiţi i-ar crede Emil Boc pe fidelii lui clujeni, cu aşa discurs nu poţi decât jigni onestitatea electoratului.

Cum o să apară Traian Băsescu în campanie, hăhăind zâmbros la adresa incompetenţilor pesedişti, pe care măria-sa i-a luat de mână şi i-a pus pe scaunele pluşate de la Palatul Victoria? Cum va putea Mircea Geoană să ironizeze acel demonic “Să trăiţi bine!”, când, împreună cu ucenicii docili şi iubitori de pluş, a făcut pactul cu “diavolul” marinar? Dumneavoastră vă daţi seama cam ce cred ăştia despre noi? Vă daţi seama cum ne consideră şi pe câtă prezumţie de imbecilitate din partea noastră se bazează?

 

Promit ca data viitoare să nu mai scap nebătut!

Da’ nu vreau să fiu solidar cu Terzian. Şi nu-mi aruncaţi în faţă belmejeala retorică despre solidaritatea breslei. Scutiţi-vă de acest efort. E inutil şi totalmente ineficient.

Imediat după incidentul acvatic de la B1TV, care i-a avut în prim-plan pe amorezii Bideu şi Ciocu’ Mic, numărul de telespectatori ai emisiunii cu pricina a crescut cu 300%. Asta în timp ce realizatorii altor emisiuni, plătiţi şi ei la balotul de audienţă, îşi muşcau de sub unghii că invitaţii lor s-au limitat la doar câteva înjurături elegante. De unde să scoţi rating cu aşa mormoloci?

Domnul Emanuel Terzian e şi el realizator. Are şi el emisiune. E şi el plătit după telecomenzile înţepenite pe frizura-i cărăroasă a la Ilie Năstase. Seară de seară, câte un invitat. Mai un Dănciulescu, mai un Doroftei, mai un Belu, mai un Lăcătuş, mai un Turcu, mai un Borcea…Afacerea mergea bine, numărul scuipătorilor de seminţe din faţa ecranului era constant şi mulţumitor. Dar Manolo ştia că poate mai mult. Profilul sportiv al emisiunii, fotbalistic cu precădere, era un mediu mai mult decât propice pentru noi explorări în câmpul audiovizualului. Şi-a încreţit puţin mintea şi soluţia i-a venit pe tavă: “Îl invităm pe <<ăla>>. Mai un transfer suspicios, mai o şpagă, mai un tun, mai un DNA…n-are cum să nu iasă bine”.

Om cultivat, şcolit bine, Manolo şi-a pus toată încrederea în instinctul său de rating. Şi n-a dat greş: emisiunea a avut de toate: fecale verbale  împroşcate pasional, invective repetate până la seducţie, un microfon zburător, o ameninţare suavă de “capac” şi, bineînţeles, tradiţionala şi inocenta flegmă, devenită deja marcă înregistrată. Un tacâm de invidiat, trebuie să recunoaşteţi. Emisiunea a făcut vâlvă, postul şi-a dublat rapid vizitatorii, iar businessul a mai repurtat un succes. Totul ok până aici.

Ok nu mai e însă reacţia post-mahala, împrăştiată subit printre “fraţii” de breaslă. Mass-media ultimelor zile vuiesc asiduu de apeluri la solidaritate, promovate cu o cerbicie armaghedonică: “Trebuie să ne identificăm cu situaţia lui Terzian, să ne simţim şi noi scuipaţi alături de el pentru că am putea fi oricând în locul lui”.

Nu pot să nu remarc câteva fracturi ale acestui raţionament. Sunt de acord că într-o emisiune în direct te poţi aştepta la orice şi poţi să declini vina în exclusivitate pe invitat. Însă când acest invitat are nişte antecedente răsunătoare, imputaţia se îndreaptă majoritar către cel care şi-a asumat acest risc – realizatorul. În cazul da faţă, Terzian şi-a epuizat toate argumentele din boxa apărării: invitatul său nu era la prima abatere. În afară de asta, Manolo însuşi a mai trăit o experienţă de mahala în prime-time, când văru’ cu transhumanţa l-a făcut albie de porci…Live, că aşa dă bine.

Terzian intră şi el în rândul haitei de hiene ahtiate după audienţă. Cu orice sacrificiu se pare. În spatele privirii şugubeţe se ascunde “succesul” căutărilor sale: scuipat, fecale, înjurături. Ba îndrăznesc să cred că în neliniştea lui profesională, Manolo se gândeşte autocritic că ar fi putut scoate mai mult de la acea emisiune. Un pumn în mandibulă sau o palmă hollywood-iană nu era de ici, de colea. Poate se punea şi de-o promovare.  “Dar lasă – şi-a spus Manolo – promit ca data viitoare să nu mai scap nebătut”.

Prin urmare, NU, dragi colegi. Nu. Eu refuz solidarizarea tâmpă cu Terzian. Şi nu. N-am putea fi toţi în locul lui. Pentru că nu toţi avem cifre de vânzări în loc de creier şi rating pe post de coloană vertebrală. Şi încă ceva: după cum avem conducătorii pe care-i merităm, la fel de bine suntem colectorii răbdători ai flegmelor pe care le merităm.

P.S: Am evitat să pronunţ numele tonomatului de fecale întrucât consider că aşa trebuie procedat.  Numai în felul ăsta putem să sperăm că-l vom uita şi că toxicitatea propagată asiduu numai la pronunţarea lui va dispărea în timp. Singurii care nu trebuie să uite acest nume sunt procurorii DNA.

Dă-te-n durerea mea şi apoi vorbim!

Ştiam că e nesimţit, tupeist, linguşitor, laş, mincinos, iscoditor, trădător, manipulator şi lista poate continua la nesfârşit. Ştiam că n-are scrupule, că interesul lui şi al castei din care face parte are întotdeauna prioritate. Ştiam bine toate astea. Ce nu ştiam e apetitul fulminant pentru frăţietate socială în vremuri de restrişte.

Da, politicianul român (căci despre el vorbim, desigur) reuşeşte să ne surprindă în continuare. Taman când credeam că am ajuns să-l cunoaştem pe îndelete, când credeam că nu mai e nimic sub ceafa groasă cenzurată nedrept de părul gelat. Şi totuşi, uite ce eroare era să comitem.

Pentru că de sub straturile abrupte de şoric, în care zac toate păcatele capitale, a răsărit ca un ghiocel şchiop virtutea No 1 – solidaritatea. Iar contextul nici că se putea a fi unul mai prielnic izbucnirii unei asemenea efuziuni edenice: o criză care inundă ţara, o ţară care se îneacă în criză, plus nişte actori figuranţi – îi numim aici pe liderii de sindicat, care încearcă să dea impresia că salvează ce s-o mai putea salva: un spor salarial, un procent la pensie, vreo 4 locuri de muncă şi 7 bonuri de masă.

În asemenea condiţii optime, politicianul mioritic se gândeşte că e timpul să se elibereze de apăsarea virtuoasă şi exclamă fatidic: “Haideţi să împărţim frăţeşte durerile crizei”.

Rumoare, perplexitate, cuvinte înghiţite, limbi muşcate, noduri în gât. Cu asta chiar ne-a dat gata. Auzi, să-mpărţim cu frenezie, aşa…ca de la nevoiaş la nevoiaş, durerile. Pfoaaa! Fantastică zicere. Pe cât de draconică, pe atât de excepţională. Istorică, fără doar şi poate.

Dincolo de admiraţia elucubrantă pe care asemenea cuvinte o storc din mine, nu pot să mă abţin de la câteva precizări, mai degrabă sugestii, oferite cu toată buna credinţă.

N-a precizat domnu’ politician care dureri să fie împărţite, ale noastre sau ale “lor”, cei aflaţi undeva deasupra realităţii cotidiene, într-o levitaţie permanentă. Deci?

Eu i-aş propune mai degrabă un târg rezonabil. În locul acestei fracţionări solidare de nevoinţe, ar fi mult mai simplu să facem schimb de dureri. La pachet. O tranzacţie absolut echitabilă: Noi dăm un chiorăit sănătos de maţe la schimb cu un mic dejun copios; dăm perechea favorită de blugi de la Fifth Hand la schimb cu costumul ponosit purtat de 2 ori; dăm ţânţarii din subsolul apartamentului la schimb cu fluturii din grădina vilei; dăm apartamentul la schimb cu vila; dăm Aro la schimb cu Pajero; dăm Săniuţa la schimb cu Jack Daniells; dăm diagonala de 40 cm la schimb cu una din cele patru plasme gigant; dăm praful de pe tobă la schimb cu o lopată de huzur. Abia atunci, inconştientul ce-şi spune om politic, va putea simţi cruzimea şi apăsarea unei vorbe celebre printre clienţii de la bodega “La Ion end compani” (dată şi ea la schimb cu “Casa Vernescu”): “Dă-te-n durerea mea”.

Până atunci, să ne scutească.

Bravos, mon cher! Halal să-ţi fie!

Eeee….nimic altceva!

“A pune batista pe ţambal”, ” a ascunde gunoiul sub preş” – expresii pe care partidele politice le-au întrupat în modul cel mai perfecţionist cu putinţă. Ca şi stupida şi cretinoida replică cinefilă provocată de prinderea în flagrant a soţiei în timpul unei partide nebune de sex cu instalatorul: “Nu e ceea ce pare”.

Asta se întâmplă şi pe scena politică autohtonă. Nimic nu e ceea ce pare, nimic din ce vedem la televizor, nimic din ce auzim la radio, nimic din ce spun politicienii mioritici nu trebuie luat ca atare. E ca şi cum am vedea un film cu monştri, creaturi scârboase şi înfiorătoare, iar regizorul ne-ar spune la sfârşit că a vrut să ecranizeze o comedie romantică.

• Iliescu l-a făcut prostănac pe Geoană – “Eeee, a fost un fel de a spune că nu a luat decizia cea mai bună la momentul respectiv. Nimic altceva”.
• Băsescu s-a răstit la liderii democrat-liberali şi le-a adresat cuvinte dure - “Eeee, a ridicat puţin tonul. Nimic altceva”.
• Băsescu s-a suit la volan după ce a băut alcool - “Eeee, parcă nu-l ştiţi pe Traian Băsescu. Aşa e el, mai din popor. Nu de-asta l-aţi votat? Nimic altceva”.
• Mitrea a zis că-şi înfige colţii în gâtul lui Geoană – “Eeee, au fost cuvinte la supărare, da’ el ţine de fapt la şeful de partid. Iar acesta nu s-a enervat deloc. E doar…puţin mâhnit. Nimic altceva”.
• Vadim i-a înjurat ca la uşa cortului pe x, y şi z în cadrul unei emisiuni televizate – “Eeee, Tribunul a vrut de fapt să arate că respectivii au încălcat legea şi a folosit un vocabular mai colorat. Nimic altceva”.
• Băsescu a făcut-o “ţigancă împuţită” pe o ziaristă – “Eeee, prea a depăşit limita şi ziarista. Şi ştiţi că preşedintele e mai dintr-o bucată, mai de-al nostru. Nimic altceva”.
• Câteva sute de suporteri ilfoveni au protestat la sediul PSD - “Eeee, un lucru firesc. Erau şi ei amărâţi că le-a fost ghilotinat preşedintele. Nimic altceva”.
• Primarul, senatorul, vicepreşedintele şi-au dat demisia din partid – “Eeee, un gest de onoare din partea lor. Suntem mândri că i-am avut colegi. Nimic altceva”.
• Primarul, senatorul, vicepreşedintele nu-şi mai dau demisia - “Eeee, un gest inteligent din partea lor. Suntem mândri să-i avem colegi. Nimic altceva”.

Acestea sunt reperele după care actorii scenei politice autohtone se coordonează. Prima parte a sentinţelor de mai sus constituie evenimente care s-au petrecut “sub ochii noştri”. Ce-a de-a doua parte reprezintă explicaţiile regizorale aruncate pe retina aburită a spectatorilor.

Nicăieri ca în România nimic nu e ceea ce pare. Toţi suntem spectatorii orbi ai unui spectacol grotesc, ce duhneşte îngrozitor, dar pe care păpuşarii politici ni-l vând la preţ de ecranizare cu miros de scorţişoară.

Nimic altceva.