“Băgaţi-vă minţile-n cap” sau despre bagabonţi, lături, căruţe şi teleguţe

Mai ţineţi minte pariul simbolic de acum vreo şase luni? Ăla cu durata de viaţă a cumetriei pesedisto-pedeliste? Hotărât lucru, rămâne în picioare. La aproximativ juma’ de an de la parafarea acordului prin care s-au evaporat flegmele propulsate ani de-a rândul dintr-o parte în alta, lucrurile sunt încă şi mai clare decât atunci. De fapt, acum au chiar acoperire declarativă imbatabilă. Şi asta pentru că onor domnii democraţi – sociali şi liberali (sîc!) – par a fi intrat în zodia catârului, încăpăţânându-se cu orice preţ să rămână la guvernare. Şi nu pentru că se iubesc (ei, aş!). Şi nici pentru că le pasă de popor în vremuri de criză (e o insultă să mai bolborosească cineva aberaţia asta). Ci pur şi simplu într-adinselea, vorba lu’ Moromete. Just like that. Sau, dacă vreţi o explicaţie cu nuanţe strategice (cât de pedant sună), pentru că cine rupe acum parteneriatul îşi ucide candidatul pentru Cotroceni. Subit şi fără prea multă osteneală.

Şi pentru că lămurirăm aspectul ăsta şi pentru cei care încă mai cred aiuritori că PSD sau PD-L vor face un gest “eroic” (a se citi sinucigaş), haideţi să discutăm şi despre cum se face politică pe plaiuri autohtone. Şi despre cum poţi atinge culmile nebănuite ale nepăsării, nesimţirii şi penibilului cu uşurinţa relaxată a unui pârţ.

Carevasăzică, de vreo trei luni încoace gura ăstora de la Putere nu li se mai închide nici cu buldozerul. Politicienii coloraţi sângeriu sau orange ţăcăne sistematic şi vituperant unii împotriva altora de zici că n-au nimic în comun. Başca guvernarea unui norod de nerozi care i-au trimis acolo. Şi dă-i şi arde-i unii pe alţii. De la elocinţa hollywoodiană a lui Mircea Geoană şi până la logoreea neîntreruptă de punct şi virgulă a lui Emil Boc, de la respiraţia bănoasă a lui Videanu şi până la interminabilele lamentări ale lui Sârbu, de la privirea lacrimogenă a Ecaterinei Andronescu şi până la nădragii sumeşi ai lui Paleologu, de la forfetarul lui Niţă la forfetarul lui Pogea, de la şmecheriile lui Nemirschi la scândurile de mii de euro ale lui Ridzi, de la “caracterul jalnic” al unora şi până la “bagabonţeala” altora, mândra Coaliţie roş-portocalie dănţuieşte zglobie pe spinarea “proştilor”. Exersând în acelaşi timp discursurile anti-discursuri, declaraţiile anti-declaraţii şi ameninţările cele mai simpatice cu putinţă.

Că abia aici începe comedia în toată splendoarea ei. De la acuzaţiile fără perdea ale oamenilor lui Geoană la adresa partenerilor portocalii şi până la avertismentele pe bandă rulantă oferite drept răspuns nu se întâmplă practic nimic. Lăturile trec, apa se limpezeşte, partenerii rămân parteneri. “Ăla a furat”,  ”ăla a distrus economia”, “ăla e şpăgar”, “ăla e bagabond” etc. etc. etc. – se aude gălăgios dintr-o parte. Replicile vin prompt – “Aveţi grijă”, “ori la putere, ori în opoziţie”, “ori în căruţă, ori în teleguţă”, “ori suntem parteneri, ori nu mai suntem”, “băgaţi-vă minţile-n cap, că altfel…”.

Că altfel…nimic. Asta e coada de peşte în care se termină toate discuţiile din cadrul Coaliţiei. Asta e coada de peşte în care stă Parteneriatul pentru România. Asta e coada de peşte pe care se bizuieşte o ţară-ntreagă. O coadă care pute sinistru, dar ale cărei odoruri nu ajung la nasurile mult prea înalte ale dihaniilor cu pricina.

Sorana e în turul III. Bravo!!!

O vraişte care face toţi banii

Am stat vreo 30 de minute înaintea unei foi albe, scofâlcindu-mă pe toate părţile şi gândindu-mă la un subiect abordabil. Mi-au trecut prin minte mai multe “ştiri” propulsate de televiziunile centrale la nivelul unor “bombe” mediatice. Una dintre ele mi se pare cel puţin interesantă: înregistrarea “secretă” a dialogurilor social-democrate, pe tema: “Daţi mă-n ei, că-s vraişte!”.

Carevasăzică mare bâlci mare în culori sângerii la Turnu Măgurele. Pulsanţii social-democraţi din toată ţara s-au adunat în provincie, făcându-i un “catâr” (vorba unei foste mari speranţe a politicii autohtone) şefului PSD Teleorman – performerul alegerilor din 7 iunie, Liviu Dragnea.  S-au strâns ca să analizeze, să standardizeze, să socializeze (deh, normă doctrinară), într-o propoziţie – să nu facă nimic. Nimic care să diminueze efectele crizei, să stopeze şomajul, să-i mulţumească pe profesori. Nimic din toate “bălăriile” astea. Că la strategie politică par să se descurce admirabil. Şi cei care l-au bănuit mult timp pe Mircea Geoană de vinovăţie într-ale calificativelor iliesciene, n-au decât să-şi înghită acuzaţiile şi ironiile după acest Comitet Executiv.

Astfel, în ditamai vâltoarea dezbaterilor despre meandre şi concret, un microfon rebel pare-se că a uitat să se decupleze, captând chintesenţa întrunirii teleormănene: Videanu respiră bani, Pogea e omul nu ştiu cui şi, pe deasupra, un bagabont, Boc e un mare ţâşti-bâşti, Berceanu un tâmpit. Ba nici Băsescu nu-i de speriat. Ce mai tura-vura, zi-le domnu’ Geo(ană): “Toţi sunt vraişte”. Şi iată cum, un mesaj electoral, incomod de propagat pe căi oficiale, a ajuns “accidental” la urechile şi la inima norodului pesedist, care simţea acut nevoia unui astfel de impuls. Restul comentariilor şi dezbaterilor cu pretenţii de erudiţie, la ore de mare rating, sunt doar floricele pe câmpii. Bravos, dom’ Hrebe! Jos pălăria!

P.S: Dacă ar fi să plusez cu o altă temă, aş alege viziunea cotrocenistă asupra conceptului educaţional din România. Dar asta mai mult de-amorul artei, ca să zic aşa. Pentru că ce-ar mai fi de adăugat la halucinanta înşiruire: Gugăl, Herodot, păpădie, salată, tinichigii, filosofi, tâmpiţi? Probabil nimic. Şi-atunci cum să-i mai reproşezi lui “Care este” că tinde să ajungă cel mai puternic om din România? El a absolvit deja cursurile “Şcolii româneşti de factură băsesciană” încă înainte ca acest măreţ proiect să demareze. Şi atunci? Vivat Gaugăl! Vivat Traian! Vivat Marean! Ţara ne vrea tâmpiţi. Ba pardon, filosofi.

Dan Voiculescu spune că mie îmi pasă. Mai important e ca lui să-i pese.

Carevasăzică Dan Voiculescu acordă 6-7 burse de blogger. Nici nu ştiu prea bine ce înseamnă asta, ci doar că am fost selectat printre finalişti. 24 la număr. Motivaţia alegerii mele sună maiestuos – “pentru că-i pasă”. Câteva observaţii necesare:

- Nu ştiu în ce măsură domnul Voiculescu a citit sau nu editorialele din blogul subsemnatului. Tind să cred că mai degrabă şi-a aruncat fugiş retina doar pe câteva titluri;

- Nu ştiu la ce se referă domnul Voiculescu atunci când crede dumnealui că mie îmi pasă.

- Nu ştiu dacă domnului Voiculescu îi pasă.

- Nu ştiu dacă toată fanfaronada asta “bloggeristică” are cu adevărat substanţă;

- Ştiu însă că domnul Voiculescu are dreptate. Îmi pasă de multe lucruri. De TVA-ul la alimente, de clopul electoral al unui preşedinte neindependent, de independenţa ipocrită a fiicei aceluiaşi preşedinte neindependent, de cinismul argumentat al “mogulilor” în relaţia cu “statul slab”, de manipularea perfidă propagată de posturile tv, unele aparţinându-i chiar domnului Voiculescu etc etc etc. Nu ştiu însă în ce măsură “păsurile ” mele au vreun efect. Pt că tind încă să cred (aştept să fiu contrazis) că Dan Voiculescu n-a citit blogul meu, că Dan Voiculescu n-a aflat de ce anume îmi pasă, că Dan Voiculescu experimentează - cu destulă temeinicie şi acurateţe - ”beneficiile” dialogului online.

Sper totuşi ca măcar un post să treaca prin faţa retinei sale. Acesta. Şi sper ca, aflând de ce-mi pasă mie…să-i pese şi dumnealui. Ar fi de ajuns. Şi ar ţine loc de toate bursele din lume.

EBO nu votează EBA!

Săptămâna trecută, două evenimente majore, egale ca importanţă, au ţinut capul de afiş al mass-media naţionale: divorţul emoţionant al Elenei Băsescu de partidul în curtea căruia a crescut (după propria-i mărturisire) şi Congresul liberalilor. Vă propun să le luăm în ordine inversă.

Despre evenimentul PNL, prea multe n-ar mai fi de comentat. Au făcut-o cu vârf şi îndesat înşişi liberalii, într-un acces de logoree solidară cu noul şef. S-a schimbat preşedintele şi acum toţi galbenii săgetaţi îşi scaldă imaginaţia în ape edenice: “Pân’ la Crăciun suntem iar la guvernare” – susură şoapte asurzitoare în minţile îmbătate de mirosul de crin. Cât despre calităţile noului lider al PNL…liberalii n-au ajuns să le observe prea bine, focalizaţi încă pe “ăla care ne-a lăsat să murim în opoziţie”. Ceva de genul: Ce părere aveţi despre Crin Antonescu? R: “Tăriceanu e un arogant”. În rest, numai de bine.

Cel de-l doilea eveniment necesită oareşce analiză mai atentă, fie şi pentru că personajul principal depăşeşte în complexitate eroii lui Jane Austen.

Într-o conferinţă de presă care aducea întrucâtva a talk-show despre rimel şi mascara, Elena Băsescu şi-a anunţat candidatura ca independentă la euroalegeri. Acum, câteva precizări:

• Eu nu contest simpatia fără margini a românilor pentru “fata lu’ tata”, dar chestia asta cu independenţa nu vi se pare niţel forţată, niţel trasă de păr, niţel mincinoasă, ca să nu zic o ipocrizie grotescă? Păi cum măi fata lu’ tata eşti tu independentă când tot partidul lu’ tata sta la cheremul tău cu o docilitate căţelandră? Madam Turcan, monsieur Cristin Preda, ba chiar şi Lady Ciocu’ Mic afirmă public că-ţi vor da voturile lor dacă vei avea nevoie de ele (sîc!), ca să nu mai vorbim de oferta uluitoare a turistei colecţionare de Louis Vuitton de a te consilia. Ei aş, păi asta ţi-e independenţa, mon cher? Nu se cade…
• Unui lider pedelist cu greutate îi scăpără mintea şi ne lovi cu o axiomă indescifrabilă. Cică nu numai simpatizanţii PD-L o vor vota pe fata lu’ tata, ci şi pesedişti, penelişti, penegişti şi, în general, toţi cei care se regăsesc în viaţa şi comportamentul EBEI. Cu asta m-a blocat oleacă, recunosc. Pentru că nu prea ştiu la ce comportament se referea domnul cu pricina. Poate la faza de a bloca parcarea unui club cu maşina suburbană, doar pentru că locul preferat era ocupat?…Poate la gestul elegant de a năvăli subtil cu bodyguarzii în faţa cozii de la teleschi?… Poate la îndărătnicia de a nu fi atentă la orele de limbă română?…Căci dacă e pe de-astea, succesul principesei metropolitane e asigurat…
• Ultimul aspect e de-a dreptul fantastic. Într-un acces de sinceritate amestecată cu inconştienţă, mai mulţi pedelişti se dădură-n stambă la teveu cum că Emil Boc nu o va vota pe fata lu’ tata, ci lista PD-L.  Ups! Error! Danger! Acuma…eu nu ştiu cât o urmări tata lu’ fata programele de feşăn unde rulează ştirile cu febleţea, dar şi dacă-i cade retina pe aşa ceva…Îmi şi imaginez rictusul matinal pe faţa-i încremenită într-un perplex sublim atunci când va citi pe burtieră: EBO nu votează EBA!

Cum să-ţi baţi joc de propriul partid. Studiu de caz: Mircea Geoană şi FMI

Pe lângă retorica financiară televizată a câte unui guru politic, tam-tam-ul creat în jurul unui eventual acord cu FMI ne-a oferit o radiografie limpede a organismului politic autohton.

Carevasăzică, PD-L e “pentru”, PNL “împotriva”, iar PSD se zbate sub semnul zodiacal al lui “habar n-avem ce se-ntâmplă”.

În primele două cazuri, discuţia nu poate fi prea amplă. Nu ne dau voie “subiecţii”. Democrat-liberalii au ascultat intervenţia preşedintelui Traian Băsescu din Parlament, au mers acasă conştiincioşi, şi-au aprins lampa şi au învăţat mot-a-mot discursul stăpânului. Deh, ca de la “pleaşcă” la ucenic. Apoi l-au repetat la nesfârşit de fiecare dată când au fost întrebaţi. PNL s-a poziţionat împotrivă. Nu că n-ar fi ştiut şi ei câtă nevoie avem de un împrumut după ce-au secat de ultimul galben sacoşa ţării, dar aşa au auzit că se face în opoziţie: “Dacă ăia spun da, noi spunem nu şi tot aşa”. Un fel de Gică Contra cu o săgeată-n frunte.

Bun. Dacă în primele două cazuri explicaţiile nu necesită prea multă bătaie de cap, fiind solid bazate pe argumente idioate, situaţia partidului condus cu brrravurrrră de fascinantul Mircea Geoană e de-a dreptul amuzantă. Tragic de amuzantă. O circotecă jenantă prestată genial de un politician cu alură de Super Mario, pe care adversarii ar trebui să se gândească serios la a-l susţine în funcţia de preşedinte al PSD pe termen nelimitat,  la câte deservicii aduce partidului. Reţeta aplicată pe caz a acestei comicării fatidice e simplă:

Pasul 1: Când toate gurile vuiesc asiduu despre un împrumut de la FMI, apari la TV, zâmbeşti tâmp, încerci să uiţi că Iliescu te-a făcut “prostănac” şi declari că habar n-ai despre negocierile cu FMI.

Pasul 2: Îţi aminteşti că ai în structurile FMI pe un anume domn Tănăsescu, ba chiar şi preşedintele Fondului ar fi membru al “marii familii socialiste”. Te informezi minimal.

Pasul 3: Apari şi spui c-ai aflat despre ce-ar fi vorba, dar nu eşti de acord cu împrumutul.

Pasul 4: Asişti implacabil la continuarea discuţiilor.

Pasul 5: Apari şi spui că n-ai fi împotriva unui împrumut, da’ să te bage şi pe tine cineva în seamă.

Pasul 6: Dorinţa ta e poruncă pentru şeful statului, care-ţi altoieşte două palme televizate, încuindu-te feciorelnic.

Pasul 7: Spăşit, lovit în orgoliu de hăhăitul mediatic al preşedintelui, altfel viitorul tău adversar, încerci din răsputeri să scapi din cuşca virginităţii legată cu nod marinăresc. Dai o declaraţie searbădă pe care toate televiziunile o preiau, în lipsă de altceva.

Pasul 8: Mai ai o tentativă de băgare în seamă şi te răţoi (pe silenţios) că vei proteja categoriile sociale de viitura FMI.

Pasul 9: Alegeri în iunie. Pierzi.

Pasul 10: Alegeri în toamnă. Pierzi.

Well done, Super Mario. Mission complete.

Chiar aşa, cât de cretini ne credeţi?

Când s-a parafat cumetria asta libidinoasă între fraţii democraţi (sociali şi liberali) de sorginte fesenistă, vocile teribiliste s-au grăbit să dea cu “huo”, incriminând pupatul scuipatului ejectat ani de-a rândul dintr-o parte în alta. Însă, pe lângă acest cor de contestatari nevrotici, a mai existat şi un altul, ceva mai subţire-n răcnet, care a atras atenţia asupra buboiului ce-avea să vină: alegerile prezidenţiale din toamnă, precedate de genuflexiunile europarlamentare. Carevasăzică, aceste glasuri arătau cu degetul înspre imposibilitatea dezvoltării unei campanii mai de Doamne-ajută, atâta vreme cât adversarii (duşmani cu ştate vechi) împărţeau acum beneficiile perverse ale unei relaţii de amor conjunctural. Un semn de întrebare mai mult decât firesc, anulat însă buldozereşte de răspunsurile tâmpe ale liderilor politici.

De la din ce în ce mai insuportabila logoree prostănacă a lui Mircea Geoană, la elocinţa neîntreruptă de punct şi virgulă a lui Emil Boc şi până la pălăvrăgeala searbădă a reprezentanţilor din teritoriu, toate luările de poziţie ale politicienilor înhămaţi la această căruţă par amputate voit de orice urmă de luciditate. Luări de cuvânt precum: “Noi suntem competitori încă şi avem convingerea că electoratul va şti să înţeleagă acest aspect”, sfidează crunt discernământul limpede al alegătorilor şi anulează orice fărâmă de inteligenţă din partea acestora. Pentru că oricât de proşti i-ar considera Mircea Geoană pe ţăranii pepenagii din Dăbuleni şi oricât de tâmpiţi i-ar crede Emil Boc pe fidelii lui clujeni, cu aşa discurs nu poţi decât jigni onestitatea electoratului.

Cum o să apară Traian Băsescu în campanie, hăhăind zâmbros la adresa incompetenţilor pesedişti, pe care măria-sa i-a luat de mână şi i-a pus pe scaunele pluşate de la Palatul Victoria? Cum va putea Mircea Geoană să ironizeze acel demonic “Să trăiţi bine!”, când, împreună cu ucenicii docili şi iubitori de pluş, a făcut pactul cu “diavolul” marinar? Dumneavoastră vă daţi seama cam ce cred ăştia despre noi? Vă daţi seama cum ne consideră şi pe câtă prezumţie de imbecilitate din partea noastră se bazează?

 

Măscărici ireproşabili cu alură de gentlemani

Gentleman = bărbat cu comportări alese, ireproşabile; om cu caracter distins; persoană care respectă cu stricteţe eticheta; om cu purtare curtenitoare; gentilom.

Am înţeles de ceva timp că, în postura de politicieni, mulţi spun multe, puţini înţeleg puţine. Vorbele ies din gura mioriticilor noştri membri de partid fără prea multă legătură cu materia cenuşie şi, cu atât mai mult, fără un dram de raportare la realitate.

Îl mai ţineţi minte pe nea’ omu’ politic care ne sfătuia inimos, într-un acces vibrant de solidaritate, să ne-mpărţim durerile? Ei bine, tipul e un izvor nesfârşit de ziceri istorice. Cică la nivel de judeţ n-ar mai fi nevoie de un protocol semnat cum făcură ăia de la centru, ci totul funcţionează pe baza unui “gentleman’s agreament”.

Na poftim! Carevasăzică un acord între gentlemani. Uluitor. Frapant. Deranjant de jenant.

Nu credeam vreodată să aud cuvântul “gentleman” scuipat într-un context politic autohton decât prin comparaţie cu mai ştiu eu ce lorzi de prin Anglia sau domni de pe la Casa Albă. Şi totuşi, se pare că există şi la noi asemenea specimene “cu comportări alese, ireproşabile”, dar n-am băgat noi de seamă.

Când a târât termenul acesta de o nobleţe pură în mizeria vicioasă a clasei politice, domnul cu pricina o fi ştiut ce conotaţii are? O fi ştiut ce înseamnă? Şi dacă da, cum o fi avut tupeul să-l terfelească atât de brutal şi cu  atâta naturaleţe tâmpă? Ce exemple de purtări de gentilomi avem în cartea de istorie recentă a clasei noastre politice? Poate episodul acvatic de la B1TV, poate fecalele scuipate cu patriotism de Vadim Tudor, poate înjurăturile elegante ale unui alt mahalagiu exemplar – şi el fost candidat la preşedinţie călare pe Maybach, poate lăturile amoroase şi flegmele tandre împărţite frăţeşte, ani de-a rândul, de actualii cumetrii de guvernare…Astea să fie? Şi atunci, care sunt gentlemanii noştri? Poate Sir Marean Vanghelie, poate Lady Ciocu’ Mic, poate Monsieur Bideu?…

Unde se regăseşte calitatea de “ireproşabil” în comportamentul mândreţei noastre de politicieni? Aaaa…ba pardon, mon cher!  Nu sunt ei cei care mint ireproşabil, care fură ireproşabil, care înşeală ireproşabil, care vorbesc ireproşabil de agramat, care scuipă ireproşabil? Ba da. Numai că asta nu-i face gentlemani, ci doar nişte măscărici…ireproşabili.

Promit ca data viitoare să nu mai scap nebătut!

Da’ nu vreau să fiu solidar cu Terzian. Şi nu-mi aruncaţi în faţă belmejeala retorică despre solidaritatea breslei. Scutiţi-vă de acest efort. E inutil şi totalmente ineficient.

Imediat după incidentul acvatic de la B1TV, care i-a avut în prim-plan pe amorezii Bideu şi Ciocu’ Mic, numărul de telespectatori ai emisiunii cu pricina a crescut cu 300%. Asta în timp ce realizatorii altor emisiuni, plătiţi şi ei la balotul de audienţă, îşi muşcau de sub unghii că invitaţii lor s-au limitat la doar câteva înjurături elegante. De unde să scoţi rating cu aşa mormoloci?

Domnul Emanuel Terzian e şi el realizator. Are şi el emisiune. E şi el plătit după telecomenzile înţepenite pe frizura-i cărăroasă a la Ilie Năstase. Seară de seară, câte un invitat. Mai un Dănciulescu, mai un Doroftei, mai un Belu, mai un Lăcătuş, mai un Turcu, mai un Borcea…Afacerea mergea bine, numărul scuipătorilor de seminţe din faţa ecranului era constant şi mulţumitor. Dar Manolo ştia că poate mai mult. Profilul sportiv al emisiunii, fotbalistic cu precădere, era un mediu mai mult decât propice pentru noi explorări în câmpul audiovizualului. Şi-a încreţit puţin mintea şi soluţia i-a venit pe tavă: “Îl invităm pe <<ăla>>. Mai un transfer suspicios, mai o şpagă, mai un tun, mai un DNA…n-are cum să nu iasă bine”.

Om cultivat, şcolit bine, Manolo şi-a pus toată încrederea în instinctul său de rating. Şi n-a dat greş: emisiunea a avut de toate: fecale verbale  împroşcate pasional, invective repetate până la seducţie, un microfon zburător, o ameninţare suavă de “capac” şi, bineînţeles, tradiţionala şi inocenta flegmă, devenită deja marcă înregistrată. Un tacâm de invidiat, trebuie să recunoaşteţi. Emisiunea a făcut vâlvă, postul şi-a dublat rapid vizitatorii, iar businessul a mai repurtat un succes. Totul ok până aici.

Ok nu mai e însă reacţia post-mahala, împrăştiată subit printre “fraţii” de breaslă. Mass-media ultimelor zile vuiesc asiduu de apeluri la solidaritate, promovate cu o cerbicie armaghedonică: “Trebuie să ne identificăm cu situaţia lui Terzian, să ne simţim şi noi scuipaţi alături de el pentru că am putea fi oricând în locul lui”.

Nu pot să nu remarc câteva fracturi ale acestui raţionament. Sunt de acord că într-o emisiune în direct te poţi aştepta la orice şi poţi să declini vina în exclusivitate pe invitat. Însă când acest invitat are nişte antecedente răsunătoare, imputaţia se îndreaptă majoritar către cel care şi-a asumat acest risc – realizatorul. În cazul da faţă, Terzian şi-a epuizat toate argumentele din boxa apărării: invitatul său nu era la prima abatere. În afară de asta, Manolo însuşi a mai trăit o experienţă de mahala în prime-time, când văru’ cu transhumanţa l-a făcut albie de porci…Live, că aşa dă bine.

Terzian intră şi el în rândul haitei de hiene ahtiate după audienţă. Cu orice sacrificiu se pare. În spatele privirii şugubeţe se ascunde “succesul” căutărilor sale: scuipat, fecale, înjurături. Ba îndrăznesc să cred că în neliniştea lui profesională, Manolo se gândeşte autocritic că ar fi putut scoate mai mult de la acea emisiune. Un pumn în mandibulă sau o palmă hollywood-iană nu era de ici, de colea. Poate se punea şi de-o promovare.  “Dar lasă – şi-a spus Manolo – promit ca data viitoare să nu mai scap nebătut”.

Prin urmare, NU, dragi colegi. Nu. Eu refuz solidarizarea tâmpă cu Terzian. Şi nu. N-am putea fi toţi în locul lui. Pentru că nu toţi avem cifre de vânzări în loc de creier şi rating pe post de coloană vertebrală. Şi încă ceva: după cum avem conducătorii pe care-i merităm, la fel de bine suntem colectorii răbdători ai flegmelor pe care le merităm.

P.S: Am evitat să pronunţ numele tonomatului de fecale întrucât consider că aşa trebuie procedat.  Numai în felul ăsta putem să sperăm că-l vom uita şi că toxicitatea propagată asiduu numai la pronunţarea lui va dispărea în timp. Singurii care nu trebuie să uite acest nume sunt procurorii DNA.

Dă-te-n durerea mea şi apoi vorbim!

Ştiam că e nesimţit, tupeist, linguşitor, laş, mincinos, iscoditor, trădător, manipulator şi lista poate continua la nesfârşit. Ştiam că n-are scrupule, că interesul lui şi al castei din care face parte are întotdeauna prioritate. Ştiam bine toate astea. Ce nu ştiam e apetitul fulminant pentru frăţietate socială în vremuri de restrişte.

Da, politicianul român (căci despre el vorbim, desigur) reuşeşte să ne surprindă în continuare. Taman când credeam că am ajuns să-l cunoaştem pe îndelete, când credeam că nu mai e nimic sub ceafa groasă cenzurată nedrept de părul gelat. Şi totuşi, uite ce eroare era să comitem.

Pentru că de sub straturile abrupte de şoric, în care zac toate păcatele capitale, a răsărit ca un ghiocel şchiop virtutea No 1 – solidaritatea. Iar contextul nici că se putea a fi unul mai prielnic izbucnirii unei asemenea efuziuni edenice: o criză care inundă ţara, o ţară care se îneacă în criză, plus nişte actori figuranţi – îi numim aici pe liderii de sindicat, care încearcă să dea impresia că salvează ce s-o mai putea salva: un spor salarial, un procent la pensie, vreo 4 locuri de muncă şi 7 bonuri de masă.

În asemenea condiţii optime, politicianul mioritic se gândeşte că e timpul să se elibereze de apăsarea virtuoasă şi exclamă fatidic: “Haideţi să împărţim frăţeşte durerile crizei”.

Rumoare, perplexitate, cuvinte înghiţite, limbi muşcate, noduri în gât. Cu asta chiar ne-a dat gata. Auzi, să-mpărţim cu frenezie, aşa…ca de la nevoiaş la nevoiaş, durerile. Pfoaaa! Fantastică zicere. Pe cât de draconică, pe atât de excepţională. Istorică, fără doar şi poate.

Dincolo de admiraţia elucubrantă pe care asemenea cuvinte o storc din mine, nu pot să mă abţin de la câteva precizări, mai degrabă sugestii, oferite cu toată buna credinţă.

N-a precizat domnu’ politician care dureri să fie împărţite, ale noastre sau ale “lor”, cei aflaţi undeva deasupra realităţii cotidiene, într-o levitaţie permanentă. Deci?

Eu i-aş propune mai degrabă un târg rezonabil. În locul acestei fracţionări solidare de nevoinţe, ar fi mult mai simplu să facem schimb de dureri. La pachet. O tranzacţie absolut echitabilă: Noi dăm un chiorăit sănătos de maţe la schimb cu un mic dejun copios; dăm perechea favorită de blugi de la Fifth Hand la schimb cu costumul ponosit purtat de 2 ori; dăm ţânţarii din subsolul apartamentului la schimb cu fluturii din grădina vilei; dăm apartamentul la schimb cu vila; dăm Aro la schimb cu Pajero; dăm Săniuţa la schimb cu Jack Daniells; dăm diagonala de 40 cm la schimb cu una din cele patru plasme gigant; dăm praful de pe tobă la schimb cu o lopată de huzur. Abia atunci, inconştientul ce-şi spune om politic, va putea simţi cruzimea şi apăsarea unei vorbe celebre printre clienţii de la bodega “La Ion end compani” (dată şi ea la schimb cu “Casa Vernescu”): “Dă-te-n durerea mea”.

Până atunci, să ne scutească.

Bravos, mon cher! Halal să-ţi fie!